Citadină

își lasă ziua la presat

în cartea junglei cunoscute

pleacă în miez de noapte

către orizont

ochii îl călăuzesc printre lumini

luminile albastre ale orașului

ochii îl rătăcesc printre umbre

diforme umbre negre

celelalte cenușii

mari sau mici

opace sau străvezii

 

în parcarea blocului

câinii scâncesc bucuria pașilor prietenoși

zâmbetului primei cunoștinţe de ieri

rămas pe retină

 

casă

dulce casă

joncţiunea cu poemul nepereche

gravat în pereţii inimii

rădăcina mâinelui

 

apoi somnul

somnul acela cu visul

în care devine un fascicul

ce pictează timide ramuri

pe cer

 

 

Imagine

s-a născut fără zestrea

unui timp definit

subtilizează câte o secundă

virtuală

din privirile celor întâlniţi

celor plăcuţi

celor iubiţi

avidă entitate boemă

 

crepuscular

oferind buchetul florilor de câmp

ncă nemângâiate

secundele năvălesc peste el

cu forţa posesivităţii

le culege delicat la piept

să-i îngâne

un cântec de leagăn

 

 

Chantale

Chantale, exotic papillon

Dintr-un hotel din

Cote d´Ivoire,

Făcea safari-n canion,

Vânând al timpului contoar.

 

Ne-am întâlnit întâmplător,

Într-un ocean de orhidee,

Cuprinși de-o sete de amor,

Visând, sperând iubiri la cheie.

 

„Să-mi dai nestinsele poeme

Din magicele nopţi albastre!”,

Ceru Chantale, privind la stele,

În mângâieri de doruri faste,

 

„Să-mi dai lumina unei zile

Ce scaldă marea-n stropi de aur

Și dimineţile senine,

Al piscurilor cert tezaur,

 

Oferă-mi susur de izvoare

Cătând oceanul planetar

Și rupe-mi o rază de soare,

Numai a mea, în ăst hotar!”

Și-am prins iubirea într-o scoică

Și am cuprins-o-n chihlimbar…

De-atunci, trăim o dulce troică:

Iubirea, eu… și-a mea Chantale.