insula cuvintelor de acasă

Am plecat de acasă demult,

de pe vremea cand aducerile aminte erau mult prea fragede

și se sfărâmau ușor,

așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale timpului.

Am crescut, m-am înmulțit și am umplut pământul

undeva departe, dincolo,

peste nouă mări și nouăzeci de țări.

 

Gândul de acasă se risipea ca ultimul fum

alungat de vântul jucăuș al lunii Mai

și, într-o zi, precum porumbelul lui Noe,

a zburat și n-a mai revenit.

 

Cândva târziu, după ani și ani, peste toate acele țări,

și din mijlocul tururor acelor mări

a început să se ridice o insulă,

mică la început, așa că nu i-am dat importanță.

 

Dar din când în când am început să aud dinspre ea,

seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții adromeau –

mai întâi încetișor ca un susur –

cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare —

“mamă”, “tată”, “durere”, “bucurie”, “iubire”, “inimă”, „dor”.

 

Mai apoi au intrat în vorbă cu mine,

de pe țărmul acelei insule,

un cioban pe un picior de plai

și un prinț ce-ndrăgea vânătoarea —

ce doineau despre un tei,

sus pe un deal unde răsare luna ca o vatră de jăratic,

de unde se mai aude încă și azi,

susurul anilor ce trec, ca nouri lungi pe șesuri,

înspre regretul etern al fiecăruia

în tainicul minut când moare…

 

Mai spuneau de seceta ce-a ucis orice boare de vânt

și pe fata prefacută-n căprioară –

martoră a unui testament iscat din

bube mucegaiuri și noroi,

care dintre galbenele file cânta despre

inima frântă a unui rigă spân.

Se vedea încă acolo pe țărm

aceeaș bancă unde stam t

âmplă fierbinte lângă tâmplă

în timp ce cuvintele zburau între noi

înainte și înapoi

înainte și înapoi…

 

Pe insula asta, mai zicea ciobanul,

de-atâtea zile aud plouând,

dar vine apoi primăvara-n balta renăscută

cu zile ce-amintirea le sărută –

până într-un târziu

când oamenii dispăreau tot mai mult,

devenind tot mai mici,

cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre,

cât bobul de grâu…

 

Stam așa ca fermecat, privind și ascultând împietrit,

dar mi-au spus deodată că e vremea rozelor ce mor,

că diseară-i plecarea din insula mea –

trăsura de nuc mă așteaptă la scară.

Înainte să plec, i-am întrebat pe cioban și pe prinț,

“ce-i cu insula asta, a cui e, de unde a apărut așa

netam nesam, tocmai aici peste mări și țări?”

E insula ta, mi-au răspuns.

E insula cuvintelor de acasă.

 

“Dar cum de-a apărut așa de-odată,

tocmai aici, tocmai acum?”

A fost aici cu tine, dintotdeauna,

înconjurată de păsărele mii și stele făclii.

Nu-i vina ta. Așa e scrisă nemilostiva lege a firii.

Tu de abia azi ai descoperit-o.

 

 

Ninge

Lui Jo — in memoriam

 

Ninge pe tristețea florii din noroi

Ninge dinspre iarna ce-ți era ursită

Ninge printre vise, ninge printre noi

Ninge dinspre jale inima cernită

 

Ninge cu alai de morți și catifea

Ninge între duminici miercurile toate,

Ninge dinspre suflet cearcăne de nea

Ninge un cimitir și un clopot care bate

 

Ninge pe iubirea mea de compromis

Ninge și-ți aduce un sărut de Iudă

Ninge când te arunci cu capul spre abis

Ninge dintre lacrimi o durere udă.

 

Și s-a dus ninsoarea, florile rămân –

În noroiul reavăn – aspre și divine –

Numai fulgul iernii în inimă-i stăpân

Și așteaptă calm un zâmbet de la tine.

 

 

 

Pe vârful limbii

Culori înceţoșate mă sugrumă ridicându-se ameninţător de pe șevalet.

Mai respir încă acuarela care-mi apasă pieptul.

Dragostea și moartea mă sărută cu rândul,

cu săruturi lungi, atotcuprinzătoare.

O ploaie cu amintiri de Salvador Dali m-atinge…

Murmur privind pictura pașilor dinspre cârciumă spre cimitir,

Mărșăluind prin faţa maimuţei primordiale

precum parada naţională pe dinaintea tribunei

de un 23 August târnosit de un sinod de popi mizeri,

în târgul încheiat de Diavol cu dușmanii naţiei mele.

Trupul meu s-a repezit să te întâmpine

pe tine, care nu poţi muri, cum nu poţi iubi –

ţi-am ieșit înainte cu zâmbetul lipit, cu pelicanol, de faţă,

cu aplauze mecanice și temenele de lustragii –

ţie, celei pe care nimeni n-o sugrumă lent,

pentru care sufletul meu păștea otrava deșertăciunilor

în tarlaua haotică a unei iubiri convalescente.

Când vei termina pictura de pe pieptul meu?

Când vei schimba paleta de culori ca să nu mă mai înăbușe?

Pe vârful limbii simt gustul acuarelei trupului tău.

 

 

 

On the tip of my tongue

Misty hues strangle me slowly and deeply, rising threateningly from the painting easel.

But I still breath the watercolour pressing my chest.

Death and love are kissing me one after the other,

with long and all-embracing kisses.

A rain with memories of Salvador Dali touches me…

demurring after the painting of footprints travelling from the alehouse to the cemetery,

like some national parade in front of the stand

on the 23rd of August, defiled from the beginnin

g by an unholy synod of wretched priests,

in a pact signed by the Devil with the enemies of my people.

My body rushed to welcome you in,

you indeed, who cannot die,just as you cannot love –

and I walked before you with a smile

which I had stuck on my face with glue,

with mechanical applauses,

bowing down like some shoe shiner before you.

Before you, indeed, whom no one strangles slowly;

before you, for whom my soul grazes upon a beloved poison,

painted upon the unending canvas of a terminal love.

When will you finish the painting on my chest?

When will you change the palette, so the secolours no longer smoulder me?

Your body’s watercolour is on the tip of my tongue.

 

 

cazmaua

Visez că tocmai împlinisem șaptesprezece ani și o rog frumos

pe zemoasa vânzătoare de după tejghea să-mi dea o vază.

Prețul afișat este cincizeci de lei. E prea mult?

O rog din nou. Pare distrasă, dusă pe gânduri.

Apucă o cazma din colț. Nu observasem cazmaua,

deși mai degrabă mă forțasem să n-o văd,

ca atunci când vrei să ignori ceva dinadins, cu coada ochiului.

„Ce să fac eu cu cazmaua, domnișoară?”

„Vei avea nevoie de ea, tinere.”

Cuvintele-i curg așa de ușor, topindu-se ca niște fulgi pe buze.

„Azi, mâine, peste cincizeci de ani, nu știi niciodată când anume,

dar sigur vei avea nevoie de ea.

Poate-ntr-o zi, cine știe, dacă vei realiza ceva-n viață,

vei avea și dușmani. Cu ce-o să-i îngropi?”

O rog să se căsătorească cu mine.

„Nu” zice ea.

„De ce nu ? Pari genul de măritat” zic eu.

(În acele vremuri puteai spune lucruri dintr-astea

Fără riscul de a fi imediat împușcat…)

„Am deja bărbat” zice ea.

Asta mă cam dezarmează…

„Te-ai descurca de minune cu încă unul” bălmăjesc eu.

„CINCIZECI DE LEI !” se răstește.

„Ia-ți cazmaua și ieși afară!”

„Asta-i tot ce-ți pot spune pentru banii pe care-i dai…”

„Merită toți banii! Și mai mult, chiar!” îmi zic.

Aruncă cu cazmaua după mine.

Încep să urlu în sine-mi, simțind deja cum mi se scurg

pe față razele dulci ale dimineții,

pline de bucurii matrimoniale !