Exercițiul unei pasiuni

Tu ai fost și ești prezentul meu permanent…

Veriga slabă a infinitivului a fi se încăpățânează

să ne țină de mână cu azi,

căci liber este trecutul de noi –

nu are cătușe pe măsura pașilor.

 

Miros vântul în adierea crengilor născute

din același trunchi cu pământul sufletului meu și

număr frunzele ce îmi zburătăcesc obrajii

prin ochii goi căutându-și nuanța

dospită în roșul-violet al pletelor din mine.

Își strigă doleanțele în fiecare

striație a palmelor împreunate a rugăciune,

căci mâinile mele sunt ramuri ce-și caută cerul

dintre puținul țărână și dorul de mai mult…

 

 

 

Sindrom…

Timpul nu pierde niciodată nimic,

doar eu pierd timp și nimeni nu mi-l dă înapoi…

Mă înclin în fața lui, e singurul infinit din Univers…

Dumnezeu e timp…

Deci nu Universul e cel măreț,

ci timpul poate fi Univers.

Eu sunt nimicul din timp:

secunda, clipa, minutul…

Cine știe? Fărâmă din… Tot

 

Tu ai gustat infinitul?

Eu mușc doar puțin din talpa lui…

să nu mă pot sătura nicicând,

să nu aud cum vâjâie vântul,

să pot să murmur în gând un cânt trecut…

E suficient ca să pot descoperi cine sunt!

Nu-i mult, nu-i puțin, nu-i tot sau nimic

E… atât suspendat în trăirea unui cuvânt

fără regrete în viață…

Timpul surâde că nu-l pot opri din drumul tăcut,

căci știe că din nimic mi-a luat totul

și nu mi-a rămas decât un ceva din fărâma de mult…

 

 

 

Spectre

În jurul meu miile de culori umane se strâng

în spectre de umbră ale unor măști ce îmi joacă feste căci

balaurii se transformă în prinți în timp ce craii răsăritului

nu sunt altceva decât zmeii ascunși prin cuvinte mieroase

ce colcăie ura apusului rătăcit prin zgura

trotuarelor pline de gropi salutare destinului insignifiant de armonic.

În undele curcubeului de ceară topit în albul și negrul ruginiului tomnatic

vesel mai sună trompeta dulce-acrișoară a imnului sincer

al artei în prag de seară ce șterge cu inimi

disimularea inumanului metamorfozat în fiecare dintre ochii goi.

 

 

 

 

Victimizare

Adun energii negative și le transform în mărgăritare,

dar tunete deșănțate veștejesc pozitivul

din fiecare lacrimă de sudoare

și topesc binele pedepsindu-l în acea zi cu soare,

în care mana s-a așternut asupra roadelor solitare –

invizibil muncite în joaca de-a afectivul.

 

Cioburi de bine împrăștie fulgerânde gunoiul

ascuns sub propria pleoapă,

căci doarme sub călcâiul lui Ahile respectul –

o caută pe Elena din Troia să-i pună pe umeri războiul

acelei lumi imaginare din care deșertăciuni se adapă,

în timp ce victima nu observă că ea e călăul.