Blând ca Hiroșima

Soarele

Se oprește din plâns

Și întinde încet cearceaful

Ochii nopții se retrag

În celula crăpată

De acolo nu se vede lumina zilei

Se aud în cădere lacrimi

Doar pânzele de păianjen au dreptul să plângă

Tăcerea pereților mă doare

Pendula lor măsoară bucată cu bucată

Simt lângă mine un șarpe boa

Îmi zâmbește flămând

Alerg cu ochii închiși

Lovit de o ceață ca un nimeni

Îmi aud mama, îmi văd tatăl,

Strâng copiii cu podul palmei

Am loc și pentru un maxilar

Totul este doar o țintă cu suflet

În care falangele sunt gloanțe

Las să cadă o rugăciune

Pentru fiecare pas în pas pe care îl fac

Privesc către cer

De acolo vine focul mistuirii

Preț de o secundă aleargă toți ca nebunii

Apoi o liniște adâncă mă înghite

Foamea unui prunc mă ține treaz

Nu am dormit o săptămână

Îmi beau cafeaua în vis

unt un tăciune ce mă sting

Și Hiroșima e tot un nume…

 

 

Nu toți îngerii sunt îngeri

În oglinda ceții

Mustața cerului pune un punct apăsat

Celui mai înalt vârf al sorții,

Palmele goale au desenat fix un pătrat,

Am simțit pe obrazul stâng buzele morții,

Erau atât de reci că am înghețat.

Simt încă fiorii și colții

Toate stelele mi s-au așezat pe un pat.

Ating cu privirea mânerul porții

Sunt în același loc unde am aterizat

Număr gurile flămânde cu indicații

Baloanele de săpun din palme s-au spart

În genunchi au adormit și împărații

Mai am un pic pământul de arat

Cuvintele se topesc mai repede ca frații

Să ne oprim aici… până și îngerii au trădat!

 

 

 

Mă doare gândul

Mugurii ceții se dizolvă în ploaia măruntă

Frunzele sunt nou născuții

Acestei zile de calendar

Râsetele lor se unesc cu cerul

Ploaia de vară se atârnă de pletele înverzite

Aud furtuni în paharele pline

Se lovesc de catargele gândurilor

Toate comediile devin tragedii

Verdele crud ajunge bătrân

Iar degetele însingurate ating pământul ud

Toate crengile se rup în puterea bocetelor

Zgomotul câmpului pune o palmă sub frunte

Visez ca o piatră cu buzele subțiri

Ce sărută în fugă malurile nisipoase

Scăldate de toate apele nebune

Sub zidurile cetății.

Adio, rămân sângerânde umbre!…

 

 

 

Păpădie

Caut un vis,

Poate că am greșit poarta

Sau timpul s-a așezat în genunchi,

Liniștea din urechile pereților

Se amestecă cu o furtună,

Nebune gânduri plâng și râd,

Nu a mai rămas nimic din buzele noastre.

Frunzele geloase le-au acoperit,

Anchete minuțioase s-au înnegrit

Pe tâmplele rătăcite ale florilor,

Toate zborurile aduc fericire norilor.

Mă opresc să înghit aerul dintr-o secundă

Cu un nod în gât gata să urce în catapultă,

Mă șterg în pământ de nume, de ochi, de lumină,

Rămân o undă în amintirea mării

Ce se topește în clepsidră.

 

 

 

 

leu african

Perete gol,

Prea plin de alb,

Mă strângi de mână,

O umbră cu inima

Lovită de un val,

Te simt cu vârful tocului,

Rotesc șoldurile,

Pântecul cu pas adăugat

Te îmbrățișează fără sonor,

Lovesc în tâmpla ocupată,

Îmi răspunzi cu întârzierea

Unui vis,

Dulcea mea iubire,

Un tango

Pe nisip.

 

 

 

Tot Parisul bea apă

În palma stângă,

Ghicitoarea

Atinge lacrimi cu buricul degetelor,

Suntem singuri pe scena portativului.

Îți poruncesc să arzi,

Regina

Din cărțile de joc,

Tot infinitul este prezent!

Lacrimile coloanelor acoperă

Toate rădăcinile,

Eu cer îndurare,

Aștept vulcanul

Cu poezia deschisă,

Toate drumurile sunt ascuțite.

 

 

 

Semne particulare

Aridă îmi este cafeaua ochilor

Ce plutesc în nesomnul

Aerului ce visează

O strofă din fiecare respirație

A lupului flămând.

 

 

 

Sedițiune

Democrația întinde garduri…

Pe acoperișul umed

Oglinzile sunt ucise în piețe

Cuțitele au ruginit în morminte

Copacii acoperiți de ploaie

Sunt dați uitării

Să mai întindem garduri…

Până la farul din mijlocul mării

Vinovații se așază pe trepte

Spun rugăciuni deșarte

Sârma ghimpată din tâmple

Adună sângele în palme

Doar pământul mai arde

Sub atâtea picioare de sticlă.

Focul cenușii din literele șterse

Acoperă zidurile cetății nocturne

Cu limbile amare ale norilor.

 

 

 

 

Cometă

Mă doare…

Cuțitul aerului îl simt în palmă,

Doar gândurile ceții se transformă în vise,

Mă rănesc din greșeală cu un os al minții.

Mi-e foame…

Răsăritul tău se topește în saliva apusului meu,

Ne amăgim foamea buzelor și trecem mai departe

De linia imaginară a cuvintelor din necuvinte,

Stropii arcului fixează frunțile cu vârfuri ascuțite,

Toți fluturii devenim simple ținte

Nu de acum și nu de aici,

Fiecare sfârșit se naște cu o altă poveste,

Unde florile nuferilor devin stele călătoare,

Cu fiecare pas ce calcă o frunză moartă

Devenim mai buni.