Vor din nou să ne scoată din lume
Vor din nou să ne scoată din lume
așa cu soluție finală, cum au mai făcut-o alții
sau poate aceiași, dracu mai știe.
Dispariția noastră ar fi o saturnalie planetară
asasinii lumii ar deveni eroii omenirii,
ce sublimă ușurare, să scapi de cei aleși,
așa dintr-o dată, după milenii de eforturi sisifice.
Ei, barbarii lumii, prigoniți și umiliți,
i-ar arăta în fine și senilului Dumnezeu
că a pariat prost moșul, pe poporul evreu.
Ei, satanici și fără opreliști,
vor arde până și cenușa lui Israel:
Holocaustul nu e decât un preludiu
pentru prăpădul final ce va să vină.
Scuzați-mă dacă v-am stricat buna dispoziție la vreun chef
ori pofta de mâncare pe vreo terasă
dar misiunea vieții mele este să deranjez,
doar atunci exist cu adevărat.
În ciuda slăbiciunilor și păcatelor mele
eu am legământ cu Atotputernicul
încă de la naștere.
Chiar dacă destinul nu mă va face erou
misiunea mea e să fiu măcar martor
al vremurilor de pe urmă.
Și permiteți-mi în final, un gând aparent banal:
Nu vă mai obosiți cu atâtea genocide;
Istoria va ține doar atâta vreme
cât poporul evreu este pe aici și râde.
Mereu la periferia ideii
Mereu la periferia ideii
încerc să adulmec esența
ori să mângâi zona erogenă a conceptului.
Poemele mele sunt holograme ale neputinței
de a ajunge la orgasmul înțelegerii depline,
la catharsisul ultim al existenței.
Mă mulțumesc cu sporadice juisări
pe trupul violat al ideii
cu modeste poluții de spiritualitate
în rarele dimineți cu vedere spre absolut.
Demonii mi-au cântat deja prohodul,
dar eu mă încăpățânez să mă mai fâțâi prin prezent,
să fiu martor al prostituirii ideii
mereu la periferia ei,
mereu atent la agonia ei penibilă
mereu incapabil de a o salva și duce mai departe.
Mereu pivotând în zona crepusculară de trecere
dintre materie și idee
sunt de fapt o nălucă, un spectru neclar
definit arareori de câte un vers,
ce atinge cerul cu insolența vreunei idei magice.
Mereu la periferia ideii
mă încumet să forez în profunzimile tenebroase
ale umbrelor aureolate de lumini înșelătoare.
Mereu la periferia ideii
departe de miezul adevărului
scriu resemnat poeme-aproximări
ale cuvântului primordial.
Poemul meu existențial
Poemul meu existențial
e aparent o zbatere geografică,
poate un naufragiu istoric.
Drumul meu spre Ierusalim
e unul special, cu tur-retur.
N-am izbutit să ajung la final
să reclădesc Templul interior
ori să urc pe Golgota patimilor.
Dorul inefabil m-a ținut printre Carpați
la poale de Feleac și margine de Someș.
Aici mi-am clădit visele din lut românesc
motive ungurești și decoruri evreiești.
Sfânta Treime o port în mine
simbioză sublimă de neamuri
si armonie de cuvinte felurite
puse magnific în pagină
de mâna măiastră a destinului transilvan.
Poemul meu existențial
e rupt din taina misteriosului Ardeal:
textul e pulbere de piatră și stele î
nchegată de liantul sufletului colectiv.
Poemul meu existențial
și-a găsit forma finală
în liniștea necuprinsă a Câmpiei Panonice
la umbra superbelor turnuri
ale catedralelor și sinagogilor budapestane.
Sunt tripoet, de trei ori poet
în triunghiul magic
străjuit de solemne imnuri:
Deșteaptă-te române, Isten áldd meg a magyart
Sema Israel adonai.
Poemul meu existențial
curge cu sânge, lacrimi și speranțe
își croiește albia prin teribile vârtejuri,
ajunge prin defilee și cascade istorice
până la minunea botezului de pe Iordan.
Ecourile milenare ale sângelui reverberează
megadurerile Zidului Plângerii.
Poemul meu existențial
lacrima colțului de rai.
Supremul, ultimul fir de pai.
Încerc să mă așez în pagină
Încerc să mă așez în pagină
precum Lenin în mausoleu
ori ca un faraon egiptean
în centrul de greutate al piramidei.
Caut disperat punctul nevralgic al poemului,
acolo unde se intersectează magic
cuvântul cu emoția
sau rațiunea cu sentimentul.
Eu cred în tăcerea absolută
în magia premergătoare cuvântului,
unde energia divină e în stare pură.
Acolo se nasc psalmii și odele
în rezonanța vibrațiilor primordiale
ce reverberează armonii și frecvențe unice.
Acolo se nasc și lacrimile purității
esențe fluide ale durerilor universale.
La început au fost chinurile facerii lumii,
de abia apoi, Dumnezeu și-a pus scribii la treabă
să folosească cuvântul, sămânța spiritului,
plămădită tot de Atotputernicul
ca să scoată omul dintre dobitoace.
La rândul meu, dobitoc într-ale existenței,
mă folosesc cu voluptate de cuvânt
să-mi construiesc scara spre cer
treaptă cu treaptă, cădere și urcuș
să mă eliberez de purgatoriul deșertăciunii.
Încerc să mă așez în pagină
sub camuflajul cuvintelor încropite într-un poem,
să-mi reazăm scara de tăcerea dintre cuvinte,
să urc spre cer cu puterea metaforei
și energia primordială a verbului.
Încerc să mă așez în provizoratul paginii,
poate voi avea șansa unei figuri de stil
care mă va propulsa în eternitate.
Comentarii recente