Vor din nou să ne scoată din lume

 

Vor din nou să ne scoată din lume

așa cu soluție finală, cum au mai făcut-o alții

sau poate aceiași, dracu mai știe.

Dispariția noastră ar fi o saturnalie planetară

asasinii lumii ar deveni eroii omenirii,

ce sublimă ușurare, să scapi de cei aleși,

așa dintr-o dată, după milenii de eforturi sisifice.

Ei, barbarii lumii, prigoniți și umiliți,

i-ar arăta în fine și senilului Dumnezeu

că a pariat prost moșul, pe poporul evreu.

Ei, satanici și fără opreliști,

vor arde până și cenușa lui Israel:

Holocaustul nu e decât un preludiu

pentru prăpădul final ce va să vină.

Scuzați-mă dacă v-am stricat buna dispoziție la vreun chef

ori pofta de mâncare pe vreo terasă

dar misiunea vieții mele este să deranjez,

doar atunci exist cu adevărat.

În ciuda slăbiciunilor și păcatelor mele

eu am legământ cu Atotputernicul

încă de la naștere.

Chiar dacă destinul nu mă va face erou

misiunea mea e să fiu măcar martor

al vremurilor de pe urmă.

Și permiteți-mi în final, un gând aparent banal:

Nu vă mai obosiți cu atâtea genocide;

Istoria va ține doar atâta vreme

cât poporul evreu este pe aici și râde.

 

 

 

 

 

Mereu la periferia ideii

 

Mereu la periferia ideii

încerc să adulmec esența

ori să mângâi zona erogenă a conceptului.

Poemele mele sunt holograme ale neputinței

de a ajunge la orgasmul înțelegerii depline,

la catharsisul ultim al existenței.

Mă mulțumesc cu sporadice juisări

pe trupul violat al ideii

cu modeste poluții de spiritualitate

în rarele dimineți cu vedere spre absolut.

Demonii mi-au cântat deja prohodul,

dar eu mă încăpățânez să mă mai fâțâi prin prezent,

să fiu martor al prostituirii ideii

mereu la periferia ei,

mereu atent la agonia ei penibilă

mereu incapabil de a o salva și duce mai departe.

Mereu pivotând în zona crepusculară de trecere

dintre materie și idee

sunt de fapt o nălucă, un spectru neclar

definit arareori de câte un vers,

ce atinge cerul cu insolența vreunei idei magice.

Mereu la periferia ideii

mă încumet să forez în profunzimile tenebroase

ale umbrelor aureolate de lumini înșelătoare.

Mereu la periferia ideii

departe de miezul adevărului

scriu resemnat poeme-aproximări

ale cuvântului primordial.

 

 

 

 

Poemul meu existențial

 

Poemul meu existențial

e aparent o zbatere geografică,

poate un naufragiu istoric.

Drumul meu spre Ierusalim

e unul special, cu tur-retur.

N-am izbutit să ajung la final

să reclădesc Templul interior

ori să urc pe Golgota patimilor.

Dorul inefabil m-a ținut printre Carpați

la poale de Feleac și margine de Someș.

Aici mi-am clădit visele din lut românesc

motive ungurești și decoruri evreiești.

Sfânta Treime o port în mine

simbioză sublimă de neamuri

si armonie de cuvinte felurite

puse magnific în pagină

de mâna măiastră a destinului transilvan.

Poemul meu existențial

e rupt din taina misteriosului Ardeal:

textul e pulbere de piatră și stele î

nchegată de liantul sufletului colectiv.

Poemul meu existențial

și-a găsit forma finală

în liniștea necuprinsă a Câmpiei Panonice

la umbra superbelor turnuri

ale catedralelor și sinagogilor budapestane.

Sunt tripoet, de trei ori poet

în triunghiul magic

străjuit de solemne imnuri:

Deșteaptă-te române, Isten áldd meg a magyart

Sema Israel adonai.

Poemul meu existențial

curge cu sânge, lacrimi și speranțe

își croiește albia prin teribile vârtejuri,

ajunge prin defilee și cascade istorice

până la minunea botezului de pe Iordan.

Ecourile milenare ale sângelui reverberează

megadurerile Zidului Plângerii.

Poemul meu existențial

lacrima colțului de rai.

Supremul, ultimul fir de pai.

 

 

 

 

 

Încerc să mă așez în pagină

 

Încerc să mă așez în pagină

precum Lenin în mausoleu

ori ca un faraon egiptean

în centrul de greutate al piramidei.

Caut disperat punctul nevralgic al poemului,

acolo unde se intersectează magic

cuvântul cu emoția

sau rațiunea cu sentimentul.

Eu cred în tăcerea absolută

în magia premergătoare cuvântului,

unde energia divină e în stare pură.

Acolo se nasc psalmii și odele

în rezonanța vibrațiilor primordiale

ce reverberează armonii și frecvențe unice.

Acolo se nasc și lacrimile purității

esențe fluide ale durerilor universale.

La început au fost chinurile facerii lumii,

de abia apoi, Dumnezeu și-a pus scribii la treabă

să folosească cuvântul, sămânța spiritului,

plămădită tot de Atotputernicul

ca să scoată omul dintre dobitoace.

La rândul meu, dobitoc într-ale existenței,

mă folosesc cu voluptate de cuvânt

să-mi construiesc scara spre cer

treaptă cu treaptă, cădere și urcuș

să mă eliberez de purgatoriul deșertăciunii.

Încerc să mă așez în pagină

sub camuflajul cuvintelor încropite într-un poem,

să-mi reazăm scara de tăcerea dintre cuvinte,

să urc spre cer cu puterea metaforei

și energia primordială a verbului.

Încerc să mă așez în provizoratul paginii,

poate voi avea șansa unei figuri de stil

care mă va propulsa în eternitate.