Motto: „Aprindeți măcar o candelă pentru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, (…) și pune să mă păzească Grivei”.

În leatul 2025, luna lui mai 21, ziua marilor sfinți Constantin și Elena, s-au împlinit 145 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi. Și acum, dar și în leatul 2017, iulie, 17, când s-a împlinit o jumătate de veac de la petrecerea din viață la trecerea de-a dreptul în eternitatea literaturii, revistele literare s-au întrecut în tăcere. A fost și este vară, căldură și, probabil, Mărțișorul era și este prea departe pentru a i se aprinde o candelă și, poate, teama de Grivei!!? Revistele culturale, câte mai sunt, au rămas mute, surprinse de eveniment și toropite de căldură, uitându-l sau făcându-se că-l uită pe unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX din literatura română și universală.

Alături de cei 3 (trei) B (Bacovia, Barbu, Blaga) și Ion Pillat, Arghezi închide quinta marilor stihuitori ai literelor române din perioada interbelică. Poezia sa este atât de surprinzătoare, de originală și profundă, încât nu-i putem afla în literatura lumii sau a celei române vreun confrate, doar o atingere de aripi cu vechiul François Villon („colegul meu de acum cinci sute de ani, cetățean, bandit și poet”). Așa cum opera este aproape inclasabilă într-un curent, așa și biografia; să-l luăm călăuză: „Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât”, până în ultimul deceniu al penultimului secol al primului mileniu al erei noastre. Niciunul dintre invitații care frecventau, la apusul acelui secol, cenaclul lui Macedonski, n-ar fi putut bănui că tânărul taciturn, orgolios și retras ascundea pe cel care va revoluționa poezia și poetica următorului secol de literatură română. Nu știm dacă la această dată arta poetică argheziană se născuse deja, din cuplarea paradoxală a poeziei populare, a vechilor cazanii, a slovei de foc, dar și a celei făurite. Fiul lui Nicolae Theodorescu, născut la 21 mai 1880, București, este botezat Ion, și de-aici, obligatoriu, Iosif în lumea monaha- lă. Nu-și amintește cu bucurie anii copilăriei, stăpânit de complexul paternității (Camil Petrescu, G. Călinescu, Eugen Ionesco), dar, în același timp, nu se autoauscultă, nu se lamentează și nu exclamă, ca Sartre, că ,,toți tații sunt răi”; cât privește biografia, când a scris despre ea, a legat-o cu peceți juruite– o biografie complicată, cu meserii neașteptate și schimbate des, ridicându-și în clipe de restriște, nu rareori, ochii spre tăria cerului, pentru a cere și a aștepta un semn al Domnului. Lupta lăuntrică a lui Arghezi a fost aprigă și lungă, ea continuând și după 1900, când îl găsim printre monahii de la Cernica. Până a intra în cinul călugăresc, publicase în diverse reviste, semnând Ion Theo, apoi Ion Th. Arghezzi și, în cele din urmă, Tudor Arghezi, legând prietenii de-o viață cu Gala Galaction, N. D. Cocea și V. Demetrius. La Cernica, intrase pentru a învăța a scrie pe dedesubt, astfel spus scrierea viitorului poet va avea un sens literal și un altul secund, precum vechile texte biblice. Aventura monahală durează câțiva ani, apoi părăsește rasa, și, după 1906, redevine mirean. Avatarurile biografiei nu se vor sfârși aici, dar pentru literatură este importantă publicarea, în țară, el fiind pribeag, a unor poezii, care îi desțelenesc drumul spre notorietate. La 1 decembrie 1913, revista ieșeană Absolutio arunca în literatura română sămânța unui uriaș scandal. În articolul Curentul nou la noi, Ion Ludo, în primul număr al revistei, îl compară pe un ilustru necunoscut cu ,,inegalabilul Eminescu”. Necunoscutul era Tudor Arghezi, pe atunci un ,,poet pentru câțiva prieteni”, cum îl numește B. Fundoianu, și care nu avea publicat vreun volum. Cel care lansase pentru prima oară comparația Eminescu -Arghezi, la sfârșitul anului 1912, a fost prietenul și admiratorul N. D. Cocea. Acest scandal perpetuat prii lui Arghezi; comparat fiind cu Eminescu, va întârzia publicarea primului volum până la vârsta de 47 de ani, deși după marele război, numele său circula din ce în ce mai mult într-o anume lume literară, stârnind dispute aprinse între partizanii fideli și adversarii redutabili (Iorga, G. Bogdan-Duică). Această glorie subversivă îl face parțial cunoscut, cu precădere în rândurile boemei literare interbelice, dar poetul nu se îndoiește de sine, și, orgolios, văzând în poezie o experiență unică, aproape o taină, așteaptă momentul în care să publice o singură Carte, o Carte unică, exclusivă, o Carte a cărților, precum Biblia pentru scrierile creștine – Cuvinte potrivite. Cartea adună în paginile sale o sută de poezii, izbitoare prin originalitate, și care împarte critica literară între adeziune, admirație (Eugen Lovinescu, Felix Aderca, Mihai Ralea, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu) și contestatarea totală (Nicolae Iorga, Bogdan-Duică, Ion Barbu, Eugen Ionescu). Eugen Lovinescu a atras atenția asupra sintezei dintre modernism și tradiție, care se efectuează în lirica argheziană. În acest volum, poetul nu s-a sfiit să-și proclame, din pragul culegerii, un manifest literar, o artă poetică, cu titlul Testament, un titlu ,,de sfârșit, nu de început” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Am afirmat mai înainte că volumul trebuia să fie Cartea unică, moștenirea spirituală lăsată fiului; străbunii (generații după generații) au făcut un efort teribil în urcușul lor prin secole, pentru a făuri o treaptă celor ce vin. Parcă vedem, citind versurile, acest efort colosal și neîntrerupt, depus, prin veacuri, ca să devină Cartea ,,hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate în mine.// Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani”. La strădania străbunilor se adaugă și efortul poetului, care, prin nunta dintre slova de foc și slova făurită, naște această Carte unică, această Carte a cărților. Arghezi tâlcuiește versurile în așa fel, încât cititorul se lasă sedus de ineditul și frumusețea metaforei și transformă Cartea unică într-un mit, iar poezia are mai multe învelișuri (își împlinise ambiția de a scrie pe dedesubt), de la cel cosmic și metafizic până la cel moral și social. Truda cărturarului este aidoma cu truda plugarului, amândoi sunt niște demiurgi secunzi. Poetul recreează prin Cartea unică (prin Cuvânt – logosul – momentul prim – Geneza), iar plugarul, prin sămânța aruncată sub brazdă, sădește viața.

Universul poetic arghezian, care se organizează în jurul plugului, ca simbol central, e stăpânit de tensiuni puternice. Munca pământului apare, pe de o parte istovitoare, poate umilă, pe de altă parte sacralizată. Acestui univers i-ar corespunde motivului htonic, exprimat programatic în două capodopere: Plugule și Belșug. Plugule susține o egală tensiune între umilință și slavă. Născocitorul uneltei, care smulge pământului pâinea cea de toate zilele, împlinește munca cea mai grea și ingrată a omenirii: ,,Cine-a purces în ploaie și furtuni/ Și a brăzdat în negură și zloată/ Șesul blajin și gras, întâiași dată,/ Cu blesteme, nădejdi și rugăciuni?”- întreabă Arghezi. Copilul cel pitic, care frământă ,,coaja câmpiei”, se supune de mii de ani la o asemenea caznă. Dar el înlesnește vraja de a scoate-n urma plugului bobul ,,însutit”. Și, tot el, muncitorul neștiut de nimeni al ogorului, a pornit primul, odată cu soarele, să hotărnicească căpătâiul. Așa au fost clădite veacurile și slava, din nimic, prin această opintire trudnică și îndărătnică. În Belșug e atât de cunoscutul tablou al plugarului profilat pe cer: ,,El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n țară de la vatră» și, apoi, continuarea: ,, Grâu, păpușoi, săcară, mei și orz,/ Nici o sămânță n-are să se piardă”. Aici universul țărănesc arghezian, în elementaritatea sa originară, își dobândește sfințenia. Munca anonimă a plugarului capătă proporții demiurgice. Cu ultima strofă coborâm spre momentul primordial, al începutului, când Creatorul se întrupează în plugar și plugarul se îmbracă în sfințenia Creatorului iar Geneza poate începe: ,,E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ți întorci privirile-napoi,/ Căci Dumnezeu, pășind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi”. Geneza se reîntrupează. Truda plugarului se sfințește, prin prezența lui Dumnezeu, ea se sacralizează și truditorul e alături de Demiurg, în această geneză sui-generis. Această Carte a cărților se împlinește și cu tema credinței sau necredinței poetului (au spus unii între credință și tăgadă), și unele poezii intitulate Psalm ne trimit la Vechiul Testament și regele David.

Nu e lipsit de interes să facem un excurs în istoria pământului unde s-a născut creștinismul. Vechiul Testament era o antologie națională a Evreilor. Conținea istorie, legende, genealogii, poezii de dragoste și psalmi, tot acest material a fost clasificat, aranjat și iar clasificat și iar aranjat, fără a ține cont de ordinea cronologică sau de perfecțiunea literară. După Cartea lui Iov, urmează Psalmi. Cuvântul grecesc psalter desemnează un instrument cu coarde, probabil, de origine feniciană, și, într-o vreme, foarte popular în Asia de apus. Se întrebuința, cu ocazia sărbătorilor, pentru a acompania pe cei ce intonau cântece sfinte; i se atingeau coardele cu o pană, întocmai ca la mandolina de azi. Tradiția face din regele David autorul Psalmilor, pe care i-ar fi compus, parese, acompaniindu-se la harpă și dansând în fața Chivotului. Existența lui David e mitică și biblică. S-ar fi născut în prima jumătate a secolului al XI -lea, î. d. Ch., în Bethleem, și a murit la Ierusalim, în 965, î. d. Ch. În memoria poporului evreu, David a rămas modelul regilor, căci, în pofida greșelilor sale, a vrut să fie împlinitorul voii lui Dumnezeu. El este, pentru creștini, strămoșul și prefigurarea lui Mesia. Cuvântul grecesc psalma traduce un ebraic – mizmor – care înseamnă laudă. Psalmii sunt imnuri de laudă înălțată lui Dumnezeu, folosiți atât în cultul iudaic, cât și în cel creștin.

Oricare ar fi soarta multora din cărțile istorice și profetice ale Vechiului Testament, Psalmii vor trăi atâta vreme cât omul va crede că frumusețea este ceva sfânt și ad- mirabil. Psalmii arghezieni ar putea avea, îndreptățit, drept motto un citat mai puțin cunoscut pentru laici: ,,Te căutam în afara mea și nu te găseam, pentru că Tu erai înlăuntrul meu!” (Sfântul Augustin, 354- 430 d.Ch., unul din marii teologi creștini). Nu sunt imnuri de slavă, sunt poeme ale credinciosului care imploră, neagă, se smerește, se sumețește, pentru ca, apoi, să se roage cu osârdie. Din această zbatere, într-o mare tensiune a sufletului poetului, izvorăsc versuri memorabile, care ne urmăresc, prin muzica lor, ca un ecou. Este, probabil, cel mai important poet al ortodoxiei universale, așa cum Paul Claudel sau Rilke sunt marii poeți ai catolicismului. Zbuciumul poetului între adorație și imprecație rezultă din imposibilitatea revelației; epifania îl ocolește pe Poet, el nu este cel ales, Dumnezeu nu-i dă semn și, în ,,credincioșia sa”, Arghezi așteaptă, așteaptă…Și așteptarea îi induce stihuitorului versuri memorabile despre condiția umană, spaima de neant, de acel dincolo; omul e captiv într-un spațiu păzit de lacăte, drugi, uși încuiate, broaște care au ruginit, cheia e pierdută, omul este fără scăpare, chiar dacă peregrinează între Două stepe. Peisajul devine ostil, terifiant: „O stepă jos, o stepă neagră sus./ Se-apropie-mpreună și sugrumă/ Calul de lut și câinele de humă/ Și omul lor, în umbra de apus”. Un om, un cal, un câine rătăcesc între cele două stepe, într-o lume închisă, încatenată, dându-i roată, întâmpinați de „noaptea-ncuiată”, cu „lacăt greu”. În zadar „Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns,/ Că oboseala pribegiei ne-a ajuns/ Și n-avem loc să stăm și noi odată”. Întrebarea omului din zorii lumii: ,,Unde ne ducem?”- rămâne fără răspuns, în pofida preceptului biblic: ,,Întreabă și ți se va răspunde”. Exemplară este o altă capodoperă: Între două nopți, a cărei muzicalitate a versurilor ne subjugă și ne urmărește încă.

În acest excurs m-am rezumat doar la Cartea cărților, Cartea unică pe care și-o dorise Arghezi – Cuvinte potrivite. N-a fost să fie, deoarece va mai publica alte volume, alte teme, metamorfoze neașteptate ale poeziei, tablete, romane, va obține premii, va face închisoare în două rânduri, va avea două căsnicii, va avea copii, va fi la index aproape un deceniu (1947-1955), va fi co- pleșit de onoruri, va atinge vârsta patriarhilor. Părăsit de tovarășa de viață (Paraschiva), în 12 iulie 1967, îi transmite un mesaj de mângâiere, după care Totul e tăcere: „Mă chemi din depărtare și te ascult;/ N-am să te las, pierdut-o, să mă aștepți prea mult”. Obosit de viață, obosit de glorie și obosit de atâta așteptare, câteva zile mai târziu, 17 iulie, Poetul își ridică ochii spre tării, și Domnul îi trimite semn: „O stea era pe ceruri, în Cer era târziu”.