Versurile fac parte din volumul aflat în curs de apariție la Editura Eikon „Același mort fără prihană arătat slugilor”.

Sângele meu

Sângele meu era de o tristețe copleşitoare

se auzea suspinând atunci când se plimba de colo-colo

ca un soldat în gardă

când mergea la multele parastase organizate în oraş

cu toate că nu participase la spălatul morților

i s-ar fi putut bate obrazul pentru asta

 

o făcea mai mult în speranța că va da acolo

de vreun fost ministru

de vreun fost bogătan duhnind a colonie şi cu părul năclăit de briantină

de vreun fost ambasador cine ştie pe unde

măcar aici i se iertau suspinele

când toată lumea cânta veşnica pomenire

cât e de milos sângele dumitale, se minunau toți

femeia de la lumânări, preotul, clopotarul

 

se înțelege că mergeam la cinematograf doar la drame

că nu mă puteam duce la comedii

iar el să suspine ca şi când i s-ar fi înecat corăbiile

de fapt, chiar i se înecaseră

într-o toamnă renumită pentru pofta ei de viață

în care păianjenii țeseau fără contenire hamace pentru matrozi

halal matrozi

încercaseră să taie pieptiş valurile de lut

şi de-acolo sfârşitul

 

nu mă primeau pe niciunde

nici măcar atunci când am vrut să mă înrolez

m-au respins

pentru că la război nu e nevoie de tristețe, e şi aşa destulă

şi poate fi unul din ăla de o sută de ani

în plus, ar fi auzit duşmanii suspinele şi ne-ar fi localizat cu uşurință

măcar la capela regimentului, le-am cerut

nimic nu i-a înduplecat pe mai marii aceia cu epoleți căniți

dacă ai fi fost rănit, mi-au mai spus, nici nu te-am fi dus la infirmerie

iar tot sângele ți s-ar fi scurs pe câmpul de luptă

şi ce câmp trist am fi avut

 

căptuşisem pereții mansardei unde locuiam

cu tăcerile mele păstrate neatinse, nişte descântece cu lilieci înghețați în zbor

cu haine vechi cumpărate de la un telal

în fiecare zi făceam asta, haine peste haine, un veac întreg de haine

că abia mai încăpeam în odaie

nu voiam să mă trezesc aruncat în stradă la reclamațiile vecinilor

şi să fiu luat pe roțile trăsurilor

ori pe tălpile bocancilor jandarmului din cartier

şi dus cine ştie pe unde

 

coase-i buzele cu arnici, m-a sfătuit paznicul

şi chiar dacă va mai suspina, ca orice sânge, o va face înfundat

până când biografia vieții de dincolo va năvăli peste dumneata

îndemnându-te s-o scrii

 

 

 

Asta-i veșnicia voastră

Geaba mai tocmiți voi ciocli să vă care cu alaiuri

Înspre lumea-n care timpul a murit de când cu Noe

Cum zic cărțile-ncifrate în tăceri de mucegaiuri

Tot din alea franțuzite, de brânzeturi, iar napoie

 

Drumul nu mai vor să-l facă, le-or fi ostenit şi caii

Mai mascați decât tâlharii potcoviți pe întuneric

Și nici trenuri să v-aducă nu găsiți, veți fi cobaii

Despicați cu scule fine de bătrânul cadaveric

 

Cel din gurile bigote, tolănit pe testamente

Care-ar vrea să se găsească în măruntele trupşoare

Spre-a se diseca şi dânsul, neştiind ce branşamente

L-ar lega de viul vostru atârnat de-o răsuflare

 

S-ar tăia ca-ntr-un seppuku, nu cu spada, nici cu şişul

Ci cu-o aripă de flutur înrudit cu serafimii

Cei mai palizi dintre palizi, pretinzând tot el bacşişul

Socotind că e asemeni mie, vouă, calicimii

 

Și s-o coase-apoi pe burtă, după ce-o să scoată vina

De-a se crede tatăl nostru, s-o urca într-o trăsură

Și-o pleca, sătul de toate, să pozeze în vitrina

Unei prăvălii din cele care vând, după măsură

 

Copârşee, mai luxoase, ori mai ieftine, coroane

Iar de-acolo să ne-ndemne cu trompeții, altă şustă

Parastasele antume să le facem lusitane

Muzichii să ne încânte şi-o nurlie doar în fustă

 

Să se urce printre blide şi să joace ca o iapă

Caviarul să-l împroaşte pe icoanele obscene,

Pe căințe molfăite de la nu ştiu ce agapă,

Pe mirări de trei parale, tot atâtea mizanscene

 

Câte morți, acesta-i show-ul, neîntreruptă stagiune

Dar concediați dricarii, cheltuiala prisoseşte

Vă cărați singuri la groapă, zi de zi, la putrejune

Asta-i veşnicia voastră, prospețimea unui peşte.

 

 

 

Musafir în propria viață

Prietenului editor Valentin Ajder

 

Musafir în propria viață

aşa-mi pare câte unul, câte una, cum or fi zicând şi alții despre mine

zgâindu-se prin ferestrele dinspre miazănoapte

unde n-am mai pus de la o vreme străji din pricina umezelii care îi cuprindea

arătau, aşa plini de licheni, ca nişte ciumați

îi închisesem în pivnița de sub cuhnie

şi le aruncam acolo ligheane întregi de lipitori să-şi dreagă buboaiele

iar buboaiele se dregeau ca prin minune, îmboboceau şi apoi înfloreau

 

când atât de rar veneam pe la mine ştia toată lumea

puneam trompeții să sune

ridicam în slăvile cerului flamurile colorate

şi-i ceream iubitei să-mi desferece lacătele ca nişte inimi din fier

tu mai lipseai, bombănea, gândindu-se la vreo beție

din cele bune de povestit pe lumea cealaltă

 

nici pomeneală, îl chemam pe pictorul curții şi el venea agale

cu ochii cârpiți de somn

şi aşeza pe un scaun o pânză de mărimea unei insule nelocuite

mai întâi trasa câteva linii ajutătoare, al naibii de nesigure

după care începea să picteze două persoane

purtătoare a tot atâtea chipuri

ambele cu ochii pe aceeaşi parte, ca în desenele copiilor

mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate

eu nu sunt croitor, domnilor

oricum, sunteți mai mult nişte naturi moarte

şi unei naturi moarte i se iartă nuditatea, cum li se iartă perelor, samovarelor,

feluritelor țesături

 

între timp trompeții adormeau cu muştiucurile în gură

şi visau cu toții acelaşi vis

singurul îngăduit unora de teapa lor

unul în care se făcea că le-a pus Dumnezeu mâna în cap

şi s-au trezit clopotari

 

nu interesau pe nimeni tablourile lui ciudate

ne făceam că le privim scrutător

cu ochi tulburați de furtună

că înțelegem altceva decât spuneau ele

pentru că aşa se cuvine să te porți în fața artei, ipocrit

ca-n viață, până la urmă

 

după şedința de pozat care uneori dura ani întregi

străbăteam la pas amintirile marilor amurguri pline de păsări de plumb

drumurile străjuite de lumânărari pătimaşi

îmbrăcați anume în armuri de ceară gălbuie duhnind a înțelepciune

ne salutau îndatorați şi ne urau somn uşor

 

eram o gazdă bună şi la întoarcere organizam un bal în cinstea oaspetelui

cu lume pestriță

personaje pitoreşti ce se oglindeau în dalele de porțelan ca într-un lac

unele moarte de-a binelea, chemate înadins

ca să fie la număr

altfel cei de dincolo ar fi fost cu mult mai mulți

iar muzicile balului lor ar fi acoperit toate muzicile de dincoace

şi ce obraji trebuie să fi avut trompeții lor, nişte foale, nu alta

şi ce dănțuială cutremurătoare

şi ce fojgăială de trene, ca de cârtițe scormonind

într-un târziu se dădea stingerea

văzusem ce era de văzut, pipăisem ce era de pipăit şi puteam pleca

o făceam printr-un tunel îngust şi întunecos, cu tencuiala coşcovită

astfel că la ieşire smokingul meu arăta ca salopeta unui salahor

la capătul tunelului o doamnă împărțea veşti triste

aceeaşi doamnă care la nunți punea flori la rever invitaților

s-a prăpădit pictorul, a zis când m-a văzut

tocmai el, musafirul din viețile tuturora

bine c-ați apucat să vă picteze mutra

că altfel ar fi crezut lumea că ați fost doar un amurg plin de păsări de plumb

şi despre care nu-şi mai aminteşte nimeni.