A PLECAT CU DUMNEZEU
era fericit nu știa cine suntem
de mama spunea că este
frumoasă fata asta
timpul din perfuzii îl ținea treaz toată noaptea
voia pălăria bună să se plimbe prin satul lui
ca bunicul care era poreclit plouatul
sătenii în majoritatea lor purtau același nume
atunci își puneau porecle care îi personaliza
pe mine mă avea în minte-se credea el
era fericit nu-l durea nimic
uimit ca un copil se juca cu mine
el care trecuse prin război
care pierduse o fată din prima căsătorie
el care a albit pe loc într-un accident feroviar
nu a fost vina lui
era ceferist de curse de persoane
toate astea l-au pricopsit cu un Parkinson
omul frumos cu ochii albaștri
inteligent fără cusur
nu știa dacă este copil din război
sau tată de tată fiu sau nepot
dar știa că cei mici trebuie să se joace
poate în mintea lui noi eram fericiți
iar el ne oferea mai mult
când a plecat și-a luat la revedere de la noi
spunându-ne pe nume
mi-am dat seama că atunci era cu Dumnezeu
au plecat amândoi unde au plecat știu unde
când vine vremea voi merge acolo
nu știu dacă ne vom juca sau vom fi oameni maturi
dar vom fi…



TĂRÂMUL ALB
(Dumnezeu ne invocă în fiecare anotimp)
Știu draga mea că povestirile frumoase
Nu au riduri
Noi am încercat să trăim precum florile de câmp
Care hibernează în iernile care plâng
Iar primăvara ies la suprafață dansând
Iar noi noi încolțim
Chiar având trupul obosit
Niciun parfum nu ne sufocă
Pentru că Dumnezeu ne invocă
În fiecare anotimp
În care câmpia noastră înflorește infinit
Știu draga mea că viața asta
se pierde ușor ușor
Iar lumea în care plecăm
Se acoperă de un nor
Alb și uimitor


CRUCEA VIEȚII
Prea multe lacrimi, vai, vor curge
din noi, de la o cruce-n altă cruce,
așa vor îngheța în fiecare gând
doar crucile din suflete ce plâng.


Și peste tot, vor adormi-n zăpadă
toţi câinii singuratici de pe stradă,
iar noi, ascunși în liniștea din case,
vom ţese viața în albul de mătase.


Prea multe lacrimi îngheţate-n lume
de mult prea frig în părăsiri postume!
Nici nu mai știm de ce am plâns aseară,
acest cotidian televizat omoară.


Prea multe se adună-n obosite oase,
ca niște zale grele de cavaler medieval,
ce-o viață-ntreagă aleargă după himere,
acum, prea obosit să se ascundă-n ele.

Și de ce plâng cuvintele-n iubiri pierdute,
țesute de un păianjen care nu ne minte,
când construiește din cuvintele-elipse
o lume fără moarte atârnată-n vise,


Cu multă, grea iubire adormită-n cruci,
care te-nvață urcarea peste lacrimi
chiar și atunci când trebuie să urci
pe drumul luminat, și-l urci, și te usuci…

 


CĂLĂTORI SPRE NEMURIRE
vom pleca când vine vremea
călători pe-o stea în noapte
precum albatroșii în marea
în care cerul vrea să înoate
vom fi liberi pe acel drum
fără a ne mai întoarce
zeitățile vor plânge
în altare ascunse-n noapte
se vor frânge multe aripi
fără vârstă sau prea crude
se vor duce undeva
nu știm cum
nu știm unde
vom pleca când vine vântul
care bate spre apus
nu vom ști de unde vine
nu vom ști unde am ajuns
iar acolo este soare
și albastru fără cer
niciodată nu se moare
viața are timp și sens