*

în trenul cu mare am văzut lumea toată

o fată

cu pistrui ca nişte boabe de nisip arse de soare

dormea cu gura căscată

ca atunci când te uiți uluit cum o pasăre lovită de om

îşi trage somnul peste zbor

şi se îneacă în mare

 

un băiat

mirosea a marijuana

arunca pe geam, prin orbite

tulburarea-i ca pe un praf oarecare

pe gât avea dinți cu buze ce

înainte s-au prins indecent de un sfârc

de parcă ar fi vrut să-i tragă din piept

iute, iute

dragostea

 

languroasa bătrânețe a bărbatului cu chipiu de marinar

şi-a scos din pieptul lăbărțat ca un buzunar

poza lui din armată, acelaşi de peste ani

ca făr’ de moarte

– ha, puțin, pe la tâmple, mi-a încărunțit inima

 

Trenul cu mare duce omenirea pe şine în larg

răbufneşte câteodată

când un zbucium de piele pe piele

acoperă păsările, vântul

ca marea

 

Aici, în trenul cu mare

totul se iartă

omenirea se întoarce înaintea păcatului

doar eu merg acasă

la fel

mângâind compulsiv un fir de mare

– poate voi mai tresări o dată în pumnul inimii. Voi țipa, voi țipa

ca un pescăruş ce vede pentru prima dată marea

 

 

*

în locul acela în care pământul se schimonosea de frică şi uitare-ți

unde se căscă urletul, iar aerul se surpă îndărăt

unde nici firul nu vrea să iasă

şi unde sufletul ți-e o cârpă mică pentru plâns

acolo unde am fost şi eu un cineva

un împlimbat din colț în ungherul cu caznă, din care şi Dumnezeu s-a întrupat

unde eram atât de jos şi tu atât de sus că şi Înaltul părea un biet mărunt

unde era atâta spațiu fără tine, atât de violent şi vinovat

acolo, Suflete, în locul tău,

a dat verdeața, aerul a încolțit şi urma ta pe pielea-mi plânsă miroase a iasomnie

îmi vine să mă țin de iarbă ca de Cruce

îmi clănțăne inima-n paradis

s-a strâns distanța dintre noi

iar pentru atâta Cer bătut în coate şi-n genunchi

de atâta larmă şi netihnă-n Cer şi pe pământ

mă iartă, mă iartă şi Tu, Suflete

 

 

*

sunt poate la jumătatea vieții şi nu mă mai te

m ştiu ce-i fericirea

e rotundă, te duce întotdeauna înapoi

la firul de iarbă de unde te mai mătură doar Dumnezeu

o plăsmuire de copil născut prea plăpând pentru viață

un neîndurat cer, se strânge în piept şi apoi te dă afară cu plâns

un cinemtograf, două degete coboară în fugă

în camera de sunet, dau volumul tare de ți se întrerupe fluxul sangvin

e caldă vară ce dă tumbe pe afară

un miez mic încumințit într-o nucă scăpată dintr-un cioc de cioară

când desprind două pagini de carte lipite

când mi-e dor de câinele meu bătrân

când deschid uşa casei şi mama mă strigă: fata mea

când mănânc biscuiți cu dulceață

ca în copilăria ce uită şi se împacă uşor

un fir de praf ce se ridică de pe noi să ne rămâne-n urmă

sunt poate la jumătatea vieții

şi chiar ştiu ce-i fericirea

marele singuratic ce iese din când în când din bârlog

se uită la oameni, stând în coate

ei au impresia că i-a strigat Dumnezeu

când colo, El doar se întoarce în somn pe cealaltă parte

 

 

*

aş vrea să-mi strâng pleoapa peste mine

să curgă-n tihnă uitarea peste toată stânga mea

pe partea asta, pe care nu-mi curge sânge

nu el pompează inima

mărunta bătătoare supraviețuieşte în pâcla neiertării

din frică

de a nu se termina totul într-o clipită, să merg aşa la Dumnezeu

mă frământă gândul ăsta, visez repetitiv

mă aşez pe pat privind în tavan ca în ultimul cer şi spun răspicat:

acum mă duc la Dumnezeu! şi imediat mi se face beznă în pace

 

m-am temut şi atunci

să plec aşa cu atâta neiertare în stânga mea & oare e atâta nimic şi pe dincolo &

dacă nici acolo iertarea nu-i scrisă-n steaua mea?

n-am apucat să mă împac cu Dumnezeu, spaima m-a tras înapoi în pieptul meu

de atunci, pleoapa stângă rămâne netrasă

e aşa ca o fereastră părăsită de casă

probabil îi ține de urât îngerului meu păzitor

 

eu dorm, visez colorat, intens, în galbenul pereților din copilărie pe care aveam

agățate fotografii de familie imaginară

visez străzi mari şi pustii, intersecții goale, nici țipenie de om, iar eu alerg cu uşurință,

nu mă trag hățurile înapoi

alerg, alerg

alerg de parcă n-aş atinge pământul, de parcă n-aş mai avea clopotul ăsta de neiertare

în stânga mea

dorm şi visez în galben țipător, iar ei îmi fac de veghe, pleoapa mea netrasă şi

îngerul ăsta tăcut de fel

 

oricât m-am rugat, oricât am cerut îndurare

dimineața, toracele e tot împărțit în două

dreapta e pe unde-mi curge sângele ce

spală păcate cu plâns la picioarele lui Dumnezeu

dreapta e măsura tuturor deşertăciunilor pe care le pune-n groapa aia 2/2

dreapta merge mai departe

stânga-i jugul meu

toată herghelia de copilărie şi o gratie

de lemn

de pătuț de copil

o gratie după care mă ascundeam

după care am învățat mai înainte de cuvinte să

sufăr tăcerea

dacă ştiam întâi să vorbesc, apoi să văd, apoi să sufăr, astăzi toracele meu era întreg

doar când nu mă mai țin balamalele de cer

mă pun în genunchi şi număr, număr cu toată partea stângă

fiecare dală pe care am păşit greoi

fiecare pumn de pământ peste neiertarea mea

fiecare dată când m-am ținut de gratia din pătuțul de lemn să

mă ascund

să nu văd că-s plămădită din doi oameni

unul e dreapta măsură şi celălalt e pentru care sufăr tăcerea mea