templu

îmi pun câte o sticlă de jumate cu apă și plec

în fața ușii mele sunt mii de drumuri

de obicei merg pe cel știut fie cât de lung sau de obositor

uneori mă plictisesc de aceea cam o dată pe săptămână rup un alt fir și

mă duc unde nici nu gândesc

face bine schimbarea devin mai precaută mai curioasă îmi place noul

uneori dau de răscruci după oarecare odihnă cu ochii lipiți de cer și

vreun pai din care sorb timpul pe-ndelete mă hotărăsc

iau o înghițitură de apă ca și cum mi-aș potoli setea de necunoscut

merg și firul vieții se strânge ghem de pe tălpile mele

nu mai privesc înapoi ar fi inutil totul se șterge odată cu înaintarea

se cască lumi noi cu arhitecturi enigmatice

fiecare cu soarele ei cu pomii ei cu bisericile ei și oamenii în fața ușilor lor

nehotărâți încotro s-o apuce taie câte un fir și pleacă

uneori nu e nimeni cu nimeni alteori e fiecare cu fiecare

se mai întâmplă să se întâlnească laolaltă

rândurile se îngroașă se pune de-o construcție sufletească

fiecare așază o cărămidă cartea cea mai trainică pe care a citit-o și

templul culturii crește

o bibliotecă unde poate ajunge oricine pleacă de-acasă din sine

cu o sticlă de apă însetat de cunoaștere

 

scriu

scriu pentru zilele care au rămas

pentru prieteni și pentru prietenii care

mi-au întors spatele

am acceptat și asta decât nimic

și am scris

pentru cei citiți ca la slujbă

pe numele lor am scris

i-am adus în față fața

curată a lumii

și nu m-au mai cunoscut

am scris despre

cum e să fii deschis dar

să nu știi cine dă buzna să-ți spargă inima

această ușă din carne de om

mai puțin rezistentă la nepăsare

la interese la boala orgoliului întreținută cu oxigen

am scris în somn în vis în coasta bărbatului

iubit cu măsură întreagă

cu toate cuvintele posibile

pe toată mișcarea de rotație a pământulu

i în jurul soarelui și în pătrarele lunii

cu ziua de lucru plătită prost

cu nervii încordați și

lehamitea scandalurilor politice

am scris cu înjurătura unui meci pierdut mereu

cu mâna fetei morgana pentru o iluzie în plus

că viața ar fi ultima frontieră de care voi trece cu fruntea senină

am scris până m-au durut buricele degetelor

și tot nu m-am învățat minte

 

 

am internat melancolia la suspectă de ieri

tăcere aspră în parcul pierdut pentru o clipă în depărtarea gândului meu

merg fără să judec îmi reazem fruntea de câțiva nori legați la gură cu frunze

pomilor fructiferi li s-a promis marea cu sarea dacă/ și ei au luat-o politic/

vara nu încruzește suflete le seacă în disperare trimițând soarele direct pe piele

concitadin un miez de adevăr crapă în toiul unei dezbateri nu tocmai binevenită

nici nu știu ce să mai cred despre unele lucruri fluturate doar ca să atragă atenția

câteva pietre dau impresia unei familii rezistente la ora actuală incertitudinile fac

zgomot

pentru nimic

viața se afundă în mocirla decrepitudinii deschid cioran ca la o lecție de anatomie și îmi

pare

că recunosc

în fiecare e așa o mare descompunere încât îți vine să plângi să blestemi să te lași

păgubaș

uneori îmi propun maratonul un gest de rezistență la stres la oamenii care îl provoacă

planific o singurătate salvatoare după care ar întoarce toți capul pierzându-și mințile

iremediabil după fundul vreunei dive încrezute

cât de sătulă să fie ca să mă ocolească în fiecare clipă a revenirii melancoliei de a fi

fericită

palpabil înăuntru se află un grăunte de iubire pare să prindă scâncet forme gen

și femeia asta care se vaietă de dureri chiar în sufletul meu un pat alb la terapie intensivă

 

 

tot ce e iubire nu poate fi îndepărtat

Dumnezeu n-a plecat niciodată din mine mi s-a părut

lumina a ars continuu și nu m-au descoperit ca să o plătesc

la fel ca și pe celelalte taxe cu care se pare că m-am născut

chiar și bucata de pământ locuită trebuie să o susțin

finaciar din munca mea și mai ales a Lui

deși îmi spune că nu-I datorez nimic

totuși convinsă că tot ce sunt e Creația Lui

îmi dă dreptul să îmi aparțin nu mă consideră un bun personal cum

mai-marii o fac îngrădindu-mi libera trecere prin viață

în linia întâi m-am aflat mereu cu neajunsurile

tristețea e stindardul pe care niciun dușman nu a reușit să-l fure

pe câmpul de luptă al marilor campanii și epocilor fatidice

trăiește în mine făcându-și de lucru cu dorințele mele

noaptea împletește codițe din vise pentru păpușile cu care niciodată nu m-am jucat

uneori îmi aduce mângâierile bunicilor să fiu copilul copilăriei îndepărtate

El e Zidarul acestui trup cu numele soare purtat de pe vremea când mama și tata au decis ca

Dumnezeu să se strecoare în sufletul meu din dragoste

și dacă mă uit bine în încăperea asta curată și simplă

iubire e peste tot așa cum praful revenind imediat ce l-ai înlăturat

 

 

viața e felul acela de a te numi supraviețuitor

revii de undeva de unde lumea te-a întors pe dos

bezmetic umbli cu ochii închiși găsești drumul spre casă

fără copaci fără triluri lovindu-te de umerii necunoscuților

fără zâmbet fără chef ascultând propriile bătăi din trup de pe trotuar

schițând grimase de oboseală ori indiferență gesticulând acea dezaprobare

pentru toate câte cad peste oraș peste locuitorii lui începând cu strada

nu te dezminți de aversiunea pentru mirosuri ieșite să-ți taie calea

mai ceva decât pisica neagră fiindcă nici ea nu mai suportă altceva decât acoperișurile

zbenguiala în pajiște după fluturi și bondari

ori printre flori săltând în loc să toarcă firul vieții

te întorci din lumea largă într-un autobuz hodorogit care mai mult clămpăne decât

rulează

nimeni nu privește în ochi pe nimeni niciun bărbat nu mai oferă locul vreunei femei

s-au terminat toți mulțumeștii la intrarea în lume

ne ținem de bare ne ținem de coduri fără maniere

coborâm și urcăm aceste mecanisme care ne poartă vremelnic

ticăie timpul în timpane se prefac a nu auzi nimic din ce doare

zebrele sunt pentru oameni preferă să nu facă altceva decât să se miște independent

rotocoalele celor care trag pe nări ne afectează pasiv mă întreb dacă

mai există oameni sănătoși am numărat cum se numără oile când n-ai somn

farmacii un fel de dovezi ale scrântelii generale nu mai concurează

la sănătate nu există podiumuri premii și alte poezii stupide

 

câteva saluturi se rup în muțenie le estompează maneaua curentă

poșta a întârziat să trimită bezele recomandate

îmi găsesc răvășite complimentele trimise din depărtări

mă frământă întrebarea de ce ne obișnuim cu răul

urc de cum aș avea niște pietroaie picioarele nu mă ascultă

și inhalez la greu mirosul de acru fiecare ușă ascunde ceva foarte vechi

la ușa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrățișează

cât de mare se poate face dorul plecat din zori și până în clipa când zănateca îți sare de gât.