Ioane Sfinte


Doamne,
Ioane Sfinte,
De ce soarbe
Potiru-n cuvinte?
Doamne,
Ioane Sfinte,
De ce doarme
Omu’n morminte?
Îngerul Tău mă agață,
Să mă ia din lumea nălucă,
Căutând să mă ducă
Departe spre Viață.
Îngerul Tău mă cuprinde
În aripile sale lucinde,
Să mă ascundă de Irodiadă,
Unindu-ne ca-ntr-o monadă.
Doamne,
Ioane Sfinte,
Îngerul Tău mă întreabă
Ce noimă aveam înainte,
Ce gând și ce treabă.
Doamne,
Ioane Sfinte,
Îngere cu aripi deschise,
Eu dănțuiam căutând semne,
Dezlegând jurăminte,
Căutând slove în coperte închise.
Doamne,
Ioane Sfinte,
Nu capul ți-l cer,
Ci mintea să-ndemne,
Să scrie cuvinte,
Păsări în aer.
Dansuri, tipsii, jurăminte,
Zboruri și lumi regăsite.


Roua cuvântului

Am încercat să jupoi cuvintele
De pielea lor moartă,
Să le spăl în roua dimineții
Culeasă în rugă
De mâini de fecioare,
Să le pomăduiesc
Cu mir de lumină,
Să le-ndulcesc
Cu Cuvântul de Sus.
Am încercat să așez cuvintele
Înrourate,
Medicamente de suflet.
Nu eu prin vorbe uitate,
Ci îngeri să chem
Să vestească
Taina cea plină de sens:
Cuvântu’i tăcere,
Tăcerea’i Cuvânt.


Petrecere

Am trăit alergând
Printre valuri și vânturi,
Scuturându-mi tot gândul
În marea’n furtună.
Sunt pregătit să simt clipa
Ca mirosul bujorului sălbatic,
Să gust din candoarea luminii
Apuse.
Să aud șoaptele unei raze
Aduse,
Luminând veșnicia din jocul de Sus.
Înalț mâinile spre cer,
Deși îs Acolo,
Căutând strigăt de înger
În sufletul meu.
Mă rog căutând.
Caut plângând.
Viața-i asemenea morții,
Mușcă din tine,
Petrecând.

 


Ofelia

Aș vrea să mor
Ca Ofelia,
Înecat într-un ochi de apă,
Apa Vieții,
Aruncat de o frunză
De salcie
În râu,
Râul morții.
Aș vrea
Să-mi înec
Ochiul meu albastru
Într-o lacrimă
Curată, limpede, clară
Ca moartea.
Ofelia, datornica
Iubirii,
E chipul lunecării
În Dincolo al lumii,
În umbra luminată
De Iubire.

 


Liniște


Rugându-se în liniștea
Luminii coborâte,
Urca încet către noima
Cuvântului tainic,
Cunoscut doar de El.
El, Cel mai presus de minte,
Pătrunde în inimă,
Deschizând-o spre a-L cupride,
Precum scoica
Firul de nisip,
Transformând gândul
Doar în iubire,
Iubire nestemată.

 


Iubirea „ad litteram”


Cuvântul tresărea pe pagină
La fiecare mângâiere a ochilor
Licărinzi la bucuria întâlnirii.
Întâia oară când am simțit
Tremurul ușor al literelor
Înghesuite una în alta,
Iubindu-se în cuvinte cu rost,
Am crezut,
Sincer vă spun,
Că mi se pare.
Am închis ochii, i-am deschis iar,
Mi-am șters fața cu umbra luminii,
Am strâns din buze, simțind gust de
cleștar,
Dar tot tremurau.
Zâmbeau una la alta, ca într-un vârtej
De surâsuri.
Se luau de mână, se strângeau în brațe
Și iarăși zâmbeau…
Iubind, rodeau în cuvinte,
Cuvinte cu noimă,
Cuvinte iubite.
Nu râdeți!
Nu-i vis:
Litera nu ucide,
Ea iubește
Cuvânt cu cuvânt.

 


Sfântul Poeziilor


Am întâlnit un sfânt al cuvintelor,
Care doarme înmiresmat
Cu parfum de Poeme,
Ce știe să aducă la Viață
Și slova ațipită,
Și sufletul amorțit.
La început îl zăream
De departe,
Apoi îl vedeam
Iar și iar.
Tot mai des, tot mai aproape,
Până când,
Am simțit cum zburau cuvintele
Între noi doi.
Zburau ca prin roua
Luminii răsărinde,
Deschizându-mi un ochi,
Deschizându-mi un altul,
Așa ca într-un joc
De cuvinte aprinse.
Eu stăteam la o margine a lumii,
El stătea Dincolo,
În Lumea fără margini.
Eu visam… la cuvinte,
Doar visam.
El făcea lumi din cuvinte,
El făcea… Poezii.

 


Ruga


Gândul adulmecase o idee
Pierdută în negura minții,
Scrisă nu cu cerneală,
Ci cu rouă culeasă
Din inimi plăpânde,
În minți coborâte
Spre Lumina cea tainic primită.
Ideea cuprinse în brațe tot gândul
Venit în răcoarea serii,
La îngânarea slovei
Scăldată-n fum de tămâie.
Parfumul ideii
Plămădită în trudă
Născu poezia
Ca rugă adâncă.