Poetul
— A murit un poet!
— Cui îi pasă, un sărac!
A trăit din mila cuvintelor.
Cerșea pe stradă
un colț de sentimente.
Cu asta se hrănea.
De cele mai multe ori
primea un șut în fund.
Nu era de folos nimănui.
Rareori se oprea câte o fecioară
care accepta să-i hrănească sufletul
în schimbul nemuririi.
Își vânduse condeiul, iubirii,
auzi iubirii,
era un sacrificiu atât de mare,
dar acceptase de mult așa ceva,
nu știa trăi altfel.
Doar asta îl mai ținea în viață,
restul era o urmă de sânge pe caldarâm.
Nu am auzit prostie mai mare,
ce cuvinte,
Muză,
Nemurire!
Himere!
Nici casă nu avea,
dormea între filele unei cărți
cu un titlu ilar, Demnitate.
Or să-l aruce în pământ
ca pe un câine.
Vai de capul lui.
A murit poetul!
Cui îi pasă?
Un sărac!
Alter ego
Am ars în mine și m-am stins plângând,
Cerșind să zbor cu vulturii în noapte.
Îngeri și demoni mă loveau zâmbind,
Hrănindu-mă cu setea lor de moarte.
Au încercat să-mi fure gând cu gând,
Nimic nu mai părea să-mi aparțină,
Zile și nopți îi auzeam râzând,
Că viața-mi este cea mai gravă vină.
Am semănat deșerturi cu speranță,
Pe dune cresc astăzi flori de mac,
Prin vene-mi curg acorduri de romanță,
Țesute pe o pânză de bumbac.
Mai ninge-n mine, uneori, pe seară
, Degeaba dimineața-i iar senin,
În întuneric, zăpada-mi pare-o fiară,
Hrănită din al vieții yang și yin.
Și-n tot acest albastru ce-nconjoară
O existență care părea fadă,
Se mai aude-n noapte o vioară,
Cântând la colț de stradă-o serenadă.
Vise eutanasiate
Am eutanasiat câteva vise.
Intraseră de mult timp în comă.
Medicul de vise mi-a spus
că nu or să-și revină.
M-au însoțit o viață,
mi-au fost tovarășe de drum la
bine și la rău,
mi-e greu să le abandonez așa,
dar…
Nu știu cine le avusese înainte,
nici câte milenii au.
Nu mai aveau niciun pic de strălucire,
păreau foarte obosite,
la capăt de drum.
De ce trebuie să fiu eu cel care…
Seară de seară,
speranță și iar speranță,
era ca luminița aia
de la capătul tunelului
la care nu ajungi niciodată.
Părea că doar drumul merge,
eu mă trezeam mereu în același loc.
Norocul era cel mai năzdrăvan vis,
nu se termina niciodată la fel.
Oboseam alergându-l,
mereu îmi scăpa printre degete.
Unii îi zic noroc chior!
Cel despre fericire era…
Era ca un joc de lumini,
îți bucura mintea,
ochiul și sufletul.
Dar, mereu apărea ceva.
Știți, când filmul este mai frumos,
mai palpitant,
hopa,
publicitate.
Dimineața, aceeași cameră tristă,
rece,
te întâmpină.
Un spin dulce și amar
Te iubesc!
Și eu ce să spun?
Că ești în sufletul meu
un spin,
dulce
și amar,
dureros de frumos.
Sau că mi-este imposibil să te uit.
Am fugit până mi-am pierdut capul.
Este haos în mine,
nu știu cum să gestionez asta.
Aș fi preferat să nu exiști,
să nu vii.
mi-ai amintit cum este
să fii femeie.
Uitasem.
Uitasem cum se sărută, de ce se sărută.
Emoționant,
cu lacrimi de fericire…
ochii zâmbesc…
trupul tremură…
sunt și fluturii ăia
care nu stau locului,
arde totul în tine…
Ții minte când îți spuneam
să fugi de mine?
Te îndepărtam din dorința
de a alerga după tine.
Cu cât erai mai departe,
sărutam pământul,
ca o nebună,
să simt parfumul trupului tău.
Câte urme nu am umplut cu lacrimile mele!
Așa arată fericirea?
Dacă așa arată,
da,
sunt fericită!
Boală fără leac
Barmane, toarnă-mi un pahar,
Sau adu-mi sticla că-i mai bine,
În ea să-nec și restul de amar,
Că doar tăria mă mai ține.
Nu vreau să fiu neputincios,
M-ascund în falsa mea beție,
Pe din-afară totul e frumos,
Dar înlăuntrul meu este urgie.
Sunt multe și-n tărie le înec
Și grijile mă dor, dar mă abțin,
Din ce-a rămas, o să-l petrec
Prin baruri, ca să uit din chin.
Îmbătrânesc și-o să mă sting,
Ca un străin în a mea casă,
Cui aș putea să mă mai plâng,
Când viața-n jur nimic nu-mi lasă.
De ce pe mine toate cad,
Cu ce-am greșit atât de mult,
Cât mi-este dat ca să mai trag,
Vreau într-o noapte să mă duc.
Nu mai suport, durerea-i mare,
Plânsu-mi este numai șoapte,
Îmi petrec nopțile-n picioare,
Nu mă mai simt, îs duse toate.
Să fie-n mama ei de boală,
Că e mai scumpă decât mine,
Cui să-i mai cer eu socoteală,
Când grija mea nimeni n-o ține.
Comentarii recente