Filele istoriei nu tac și, în fiecare an, în ianuarie și iunie, ne amintesc pe cel care a fost și este Poetul. Eminescu a pătruns în conștiința neamului său mai întâi și mai întâi prin antume. A-l identifica cu «Luceafărul» nu-i deloc un truism; de unde provine el? Un ziarist, astăzi, căzut în uitare, Constantin B. Stamatin – poreclit Nazone, la înmormântarea lui Eminescu, într-un necrolog publicat în Adeverul, din 18 iunie 1889, nr.252, a avut inspirația de a folosi sintagma: „Luceafărul poeziei române, Mihai Eminescu, s-a stins”. Metafora s-a dovedit durabilă și s-a atașat de numele poetului, probabil pentru vecie. Revenim la anul 1883, reper în biografia eminesciană. Este anul publicării Luceafărului și Doinei. Cum despre primul poem s-au scris mii și mii de pagini, ne vom orienta atenția asupra Doinei și din motive care vor fi expuse, în continuare. Dar, pentru aprecierea co- rectă a acestui an, ne coborâm în istorie spre anul 1878, și chiar spre începutul deceniului‚70. Istoria poeziei Doină e legată de trei episoade, care au marcat deopotrivă viața personală a poetului și pe cea a României.

Afacerea Strousberg este prima și a zguduit viața publică a României aproape un deceniu; dezvăluia condițiile oneroase ale contractului (contracte încheiate, parcă la xerox, și azi), prin care trebuia ca afaceristul să construiască calea ferată ce avea să unească cele două capitale ale țării: Iași de București (Ițcani-Vârciorova). Calea ferată avea peste 900 de km. și va fi construită, în zece ani, de o altă societate. Aluzie la acest matrapalzâc sunt versurile: „Și cum vin cu drum de fier, /Toate cântecele pier.” Alte două episoade au o coloratură patetică și concură la geneza Doinei.

Ne aflăm după Războiul din 1877, când Țara obținea independența, cu prețul ostașilor căzuți pe câmpul de luptă din Balcani, dar și cu prețul unui rapt incalificabil din trupul Țării. În urma Tratatului de la Berlin, România obținea independența, dar trebuia să cedeze puternicului aliat de la Răsărit – Rusia – partea cea mai mare a provinciei situate între Prut și Nistru, Basarabia (cele trei județe: Cahul, Ismail și Cetatea Albă).

Al treilea episod este asociat de 5/17 iunie 1883, data inaugurării la Iași, în prezența suveranilor Carol și Elisabeta, a statuii lui Ștefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase și statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876, în fața clădirii Universității din București). Eminescu ar fi vrut să citească poezia în fața mulțimii adunate pentru dezvelirea monumentului, dar în ultimul moment s-a răzgândit. El nu a asistat la ceremonie. De ce nu a fost Eminescu la eveniment este o enigmă. Totuși, seara, la o adunare ad-hoc, la Junimea ieșeană, Eminescu citește poezia Doină, o copie a celei de a opta variantă, după Perpessicius, eveniment evocat de Iacob Negruzzi, în Amintiri: „Efectul acestor versuri, care contrastau așa de mult cu celelalte ode ce se compuneau cu ocazia acestei strălucite serbări, fu adânc indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-și manifesteze entuziasmul, pentru prima oară de 20 de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri izbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membrii prezenți îmbrățișară pe poet.” A fost, de altfel, ultima lectură a lui Eminescu la Junimea, „ un adevărat triumf.” Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie, 1883, în revista Convorbiri literare. Doină nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu.

Doină exprimă o concepție născută din spiritul autohton, expresia însăși a mentalului românesc și transfigurează un profund sentiment al istoricității. În Doină, materialul oral intră în construcție pentru a exprima însăși esența poeziei. Încă de la primul vers (în toate cele opt variante este stihul fără vreo modificare), Poetul afirmă, fără nicio concesie, unitatea de neam, limbă și teritoriu a românilor: „De la Nistru pân’la Tisa, /Tot românul plânsu-mi-s-a,” profețind „Marea Unire.” Dar ce crimă să fi fost aceea de a striga –  mai întâi în articolele din Timpul, apoi și în versurile poeziei Doină – împotriva dușmanilor picați pe capul românului ca lăcustele, de care pomenește Miron Costin, în cronica sa. Vom reține efortul Poetului, pentru a definitiva, eliminând notele prea anecdotice, aluziile prea violente, un text lucrat în cinci ani, pradă stupefacției și revoltei cauzate de anexarea unui pământ pe care Ștefan cel Mare, comandantul oștilor moldave, îl străbătuse, patru secole mai înainte, de la Hotin și pân’la Mare. Iată de ce, dintre nenumărații năvălitori, Poetul versuiește: „Vin muscalii de-a călare.”

Doină a fost, încă de la scrierea ei, una dintre cele mai discutate și controversate poezii, având drept de circulație sau interzisă, în funcție de interesele politice și de dictaturile ce s-au succedat la conducerea țării. Ceva asemănător trăim și în zilele noastre. Vorba Poetului: „Toate-s vechi și nouă toate.” Multe decenii Poezia a fost scoasă din manualele școlare, astăzi la fel, iar edițiile au apărut ciuntite, forfecate și orice aluzie la poezie interzisă. S-a făcut închisoare pentru Doina lui Eminescu, în vremuri nu prea îndepărtate. Consemnăm două episoade.

Primul: Iași – aprilie 1957. Doi studenți de la Universitatea ieșeană, șefi de promoție, în ultimul an, Alexandru Zub (moldovean, viitor profesor universitar și academician) – istorie și Aurelian Popescu (oltean, viitor profesor universitar) – filologie obțin, cu mare greutate, după îndelungi tratative și angajamente, sărbătorirea lui Ștefan cel Mare, 500 de ani de la înscăunarea pe tronul Moldovei. Autoritățile erau la grea încercare. Trupele rusești de ocupație erau în țară și vigilente. Era la un an de la revolta din Ungaria. Dacă nu aprobau, se temeau de un eveniment asemănător. Cu inima strânsă au dat acceptul. Trei zile au durat comunicările și vizitele la obiectivele istorice. Totul a culminat cu un pelerinaj la ctitoria lui Ștefan de la Putna, la sfârșit de săptămână. S-a format o garnitură de tren cu trei mii de călători (studenți și „supraveghetori”), iar starețul i-a primit cu încântare la pomenirea voievodului. Seara și peste noapte, studenții au cântat Deșteaptă-te, române și s-a recitat Doină. Urmarea: starețul a fost alungat, iar peste un an cei doi șefi de promoție, absolvenți de-acum, arestați, judecați, și condamnați la câte zece ani de închisoare, din care au executat șase, fiind eliberați în urma Decretului din 1964. Aurelian Popescu și alți tineri studenți, cu o memorie fabuloasă au invățat poeziile închisorilor românești, devenind o arhivă lirică.

Al doilea episod. Cunoscutul românist eminescolog, Alain Guiilermou, autor al unei cărți fundamentale pentru opera eminesciană: Geneza interioară a poeziilor eminesciene, lucrare prin care obținea, la Sorbona, în 1963, titlul de doctor, a vrut să nu mai participe, la Iași, în 1977, la lansarea volumului tradus și publicat de editura Junimea, deoarece capitolul Doină fusese scos de cenzura comunistă. Indignarea a fost atenuată de ambasadorul francez, care i-a spus, cu subînțeles, că se află la doar 17 km.de „Măreața Uniune.” Alain Guiilermou s-a putut convinge apoi că, într-adevăr, „ceva mai încolo”, peste Dealul Șorogarilor, străbătut și contemplat de atâtea ori de Eminescu, Creangă și Sadoveanu, începea uriașul imperiu de la Răsărit. Am simțit nevoia acestui excurs, deoarece, astăzi, când Doină este din nou anatemizată de cominterniști mutanți, urmași ai cominterniștilor internaționali, oare ce imperiu i-am putea arăta – ca sperietoare- regretatului Alain Guiilermou?! …Vrem sau nu, este o realitate biografică faptul că cel mai mare poet al românilor și-a început prodigioasa-i carieră printr-o „doină” ( De-aș avea ) și și-a încheiat biografia poetică printr-o altă Doină – un adevărat testament poetic.

Poete, este momentul: „Să-ți mântui neamul Tău!”

Mihai Mustățea