– fragment-

Atunci când auzim despre „poliţistul blând, soţul ideal” care într-o noapte și-a ucis soţia și copiii fără niciun fel de remușcare, despre „medicul respectat” care ani de zile și-a mutilat sau abuzat pacienţii aflaţi în stare de inconștienţă, despre „mama” care și-a omorât pruncii rând pe rând și i-a îngropat în curtea casei sau i-a depozitat în pod, despre nemernicul care a răpit minore una după alta, le-a violat și le-a împărţit cu alţii, iar mai apoi le-a ars trupurile firave în cazane, despre conducători tiranici care prin legile pe care le adoptă chinuiesc un popor întreg, sau din ordinul cărora mor mase de oameni nevinovaţi, oare nu ar trebui să ne fie limpede că astfel de oameni sunt incapabili să simtă orice urmă de empatie? Indiferent cum ar fi pedepsit un psihopat, indiferent câţi ani ar petrece în spatele gratiilor, atunci când va fi din nou liber va face același lucru pentru că unui psihopat îi lipsește fiziologic capacitatea de a iubi, de a simţi o emoţie sau alta. Este ceva care nu se poate vindeca. Acești oameni pur și simplu așa se nasc. Se nasc cu o porţiune a emisferelor cerebrale subdezvoltată și este vorba despre acea parte care, pentru oamenii obișnuiţi, este responsabilă cu dezvoltarea emoţiilor și a sentimentelor (iubirea, empatia, supărarea, tristeţea, frica, etc). Psihopaţii nu simt aceste emoţii, ei nu au niciun fel de sentimente, însă sunt capabili să le identifice la cei din jurul lor și să le mimeze chiar dacă nu le pot înţelege cu adevărat. Studiile știinţifice, realizate în laboratoarele de specialitate, au demonstrat că psihopaţilor le lipsește amigdala cerebrală, un important centru de reacţie la emoţie, amplasat adânc în creier, care influenţează comportamentul la anumite tipuri de frică, de aceea psihopaţii sunt lipsiţi de frică de orice natură.

O să continui prin a vă spune că nu este o regulă generală ca psihopaţii să ucidă. Asta nu înseamnă însă, că psihopaţii care nu ucid sunt mai puţin periculoși decât cei care ucid. Nu, pentru că fiecare psihopat în parte va lăsa în urma lui durere și traume greu de depășit familiei lor și a victimelor, apropiaţilor, persoanelor cu care intră în contact și pe care le iau în vizor ca potenţiale prăzi. Decizia de a ucide victima ţine strict de scopul pe care îl urmărește, de nivelul educaţiei, de mediul în care își desfășoară activitatea și de multe alte aspecte, dar în niciun caz de faptul că acel individ simte vreo urmă de compasiune vizavi de viaţa sau integritatea victimei sale.

Nu pot să nu fac referire la o remarcă pe care o aud tot mai des în jurul meu și cu care nu sunt întru totul de acord… am observat că mulţi oameni tind să creadă că răutatea, cruzimea în special, este direct proporţională cu nivelul de educaţie, „că întotdeauna un om rău este clar unul prost”, că un om deștept, educat nu poate să fie rău. Dragii mei cititori, un om normal și da, cu o bună educaţie, cu principii morale solide, nu poate concepe să facă rău, însă condiţia principală este să fie normal. Un psihopat, deși capabil de o cruzime de neimaginat, este, hai să-i spunem într-un mod paradoxal (ca să fiu mai blândă), înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, cu o fire cameleonică cum rar îţi este dat să întâlnești, ceea ce-l face capabil să manipuleze, să atragă victimele și să păcălească societatea și persoanele cu care ia contact.

Pe vremea când bunica mea era copil, oamenii erau mult mai credincioși decât sunt în ziua de astăzi. Evident acordau o mai mare atenţie lui Dumnezeu și chiar raportau aproape totul la religie. Îmi aduc aminte cu nostalgie poveștile pe care mi le spunea, îndeosebi pe cele care-l descriau pe diavol și care serveau drept morală că diavolii sunt pe pământ și trăiesc printre noi, făcând rău în jurul lor, minţind și manipulând, urmărindu-și scopul absolut, acela de a distruge cât mai multe vieţi omenești și suflete nevinovate. Mai târziu, când am crescut, când am luat contact cu lumea reală și mai apoi studiind și aprofunzând literatura de specialitate în domeniu, am înţeles că diavolii din poveţele ei, cei despre care ne învăţa, copii fiind, cum să-i identificăm și cum să ne ferim de ei, însumează de fapt toate caracteristicile specifice celei mai letale dintre personalităţiile periculoase, respectiv psihopatul, cunoscut și sub denumirea de prădător.

– „Ce ţi-am spus, Lucă mamă, că diavolul este înșelător?! Ţi-am spus că este cel mai viclean dintre vicleni?! Nu ţi-am spus eu că atunci când se întrupează, se va înfăţișa sub forma celui mai mândru dintre feciori?! Că va juca la horă și va câștiga admiraţia și aprecierea tuturor astfel încât toţi îl vor crede cel mai blând și mai bun om de pe faţa Pământului?! Şi că va purta această mască până când va câștiga sufletul dorit?! Şi că abia apoi își va arăta adevărata faţă?!”

Din punctul meu de vedere nici nu poate exista o descriere mai clară de atât a psihopatului autentic. Un psihopat este de cele mai multe ori foarte greu de depistat tocmai din cauza acestei măști pe care o poartă și pe care literatura de specialitate o numește „masca normalităţii”. Purtând această mască a normalităţii a reușit Raul să-i păcălească pe apropiaţii Rebeccăi, în copilărie, că este un om blând, îndrăgostit până peste cap de Rebecca și că intenţiile lui sunt în totalitate altruiste, pline de dragoste și afecţiune. Tot folosindu-se de această mască a normalităţii, a reușit să-i facă pe toţi să creadă că victima este el ci nu Rebecca. A fost suficient de inteligent încât să nu insiste prea mult asupra faptului că Rebecca este o mincinoasă care inventează situaţii și fapte, ci s-a limitat mai degrabă la a-i creiona Rebeccăi portretul unui copil râzgâiat și alintat, netrecut prin greutăţile vieţii cum se dădea el a fi, incapabil astfel să aprecieze dragostea adevărată pe care el i-o poartă și viaţa de vis pe care ar putea să o trăiască alături de un om ca el, „o dragoste eternă, până la moarte”. Tot această mască este cea care, la maturitate îi conferă în ochii societăţii imaginea unui familist, om așezat la locul lui, cu o slujbă decentă și cu un cazier imaculat.

Să încercăm acum un exerciţiu de gândire/imaginaţie și să ne îndreptăm atenţia către soţia lui Raul din Anglia. Un psihopat carismatic acţionează aproape întotdeauna urmând trei etape succesive. Poate că vă surpride, însă lumea este plină de acest tip de psihopaţi.

Prima etapă este cea a idealizării. Pentru că aș vrea să ne jucăm un pic, noi am putea numi această etapă, etapa divinizării și am păstra astfel linia realist-magică a romanului -. Indiferent cum i-am spune rezultatul este același, iar această patologie nu poate fi tratată ca o joacă… În această etapă psihopatul, care are deja un scop bine definit, își caută victima, persoana potrivită de care să se folosească pentru a-și atinge scopul. În ochii unui psihopat, oamenii sunt simpli pioni de care se folosesc pentru a-și satisface ei nevoile și de care mai apoi, după ce nu le mai sunt utili, se descotorosesc ca de niște gunoaie, fără nicio urmă de rușine sau remușcare. Este în natura lor să procedeze astfel.

În momentul în care psihopatul a identificat persoana ideală de care să se folosească, începe să reverse asupra acesteia un mecanism de seducţie patologică. Ca urmare a firii sale cameleonice, psihopatului îi va fi foarte ușor să se prezinte în faţa femeii pe care a pus ochii ca fiind imaginea acesteia în oglindă. Astfel dacă femeia este căsătorită sau într-o relaţie, va fi și el la fel căsătorit sau într-o relaţie, dacă femeia este fotograf, medic, avocat sau orice altceva va arăta și el un interes ieșit din comun fix în domeniul de interes al victimei. Dacă este căsătorit și nu poate ascunde acest fapt, se va da o victimă captivă lângă o femeie care nu-l merită și căreia îi va pune în cârcă toate faptele comise de el, în niciun caz de biata femeie. Se va apropia de ea, îi va învăţa slăbiciunile și nevoile, după care va acţiona strict în direcţia slăbiciunilor acesteia convingând-o că el este cel care o înţelege cel mai bine, cel care o poate scoate dintr-o situaţie dificilă, cel care îi poate face viaţa împlinită de aici încolo.

Datorită abilităţii incredibile de manipulare cu care este înzestrat, o va determina pe acea persoană să se simtă specială, unică, cu alte cuvinte o va idealiza, o va face să creadă că în ochii lui ea este pusă pe cel mai înalt piedestal. Dar mare atenţie, jocul acesta este doar un miraj, este doar pentru ochii victimei, pentru că în realitate psihopatul nu crede și nu simte nimic din tot ceea ce o determină pe victimă să creadă și să simtă, ba mai mult se și distrează copios când vede rezultatul înșelătoriei lui.

În mod sigur soţia lui Raul a trecut prin această etapă. Cu siguranţă s-a simţit specială și unică, a simţit că a întâlnit bărbatul vieţii ei, bărbatul ideal căruia să-i devină soţie și căruia să-i dedice viaţa întreagă.

A doua etapă este cea a devalorizării. Pe parcursul primei etape, cea în care psihopatul curtează și seduce patologic, își păstrează în permanenţă acea mască a normalităţii despre care am vorbit la început. Păstrarea acestei măști este necesară pentru a se înfăţișa în faţa victimei ca o persoană onestă, blândă, iubitoare, cum nu este deloc în realitate, dar și pentru a-i fermeca pe cei apropiaţi victimei, determinându-i astfel să aibă încredere în el și chiar să-l simpatizeze.

Psihopatul nu se poate dezice de ceea ce este în realitate, astfel că, deși-i absolut necesară, nu poate menţine prea mult această mască, motiv pentru care în timp încet, încet, încep să apară fisuri până când, într-un final, renunţă definitiv la ea și se arată așa cum este în carne și oase. Renunţarea la imaginea falsă pe care și-a proiectat-o în ochii victimei, are loc în această a doua etapă, când odată încheiat jocul seducţiei patologice, loialitatea și dragostea victimei fiind deja câștigate, psihopatul își pierde interesul. Aceasta este etapa în care victima este devalorizată. Noi am putea să-i spunem dezumanizată… este etapa în care o face să se simtă, un nimeni, un gunoi, etapa în care victima își dă seama că totul a fost un miraj, că omul pe care l-a crezut a fi bărbatul ideal nu există în realitate, că toate complimentele și promisiunile făcute la început au fost doar parte dintr-un joc meschin, menit să-i satisfacă acestei brute egoul patologic.

… … …

A treia etapă este cea a abandonului. Abandonul are loc fie prin părăsirea victimei și bineînţeles alegerea imediată a alteia noi, fie prin crimă. Eu percep crima ca fiind abandonul absolut. Abandonul are loc întotdeauna după ce psihopatul s-a convins că nu mai are nimic de câștigat de pe urma victimei și după ce aceasta din urmă a pierdut totul. Întotdeauna în această etapă psihopatul se delectează cu suferinţa pe care a reușit să o creeze și care pentru el constituie premiul/câștigul absolut. …

Atunci când psihopatul părăsește victima, o face fără să prezinte nici cea mai mică urmă de remușcare sau de rușine și de cele mai multe ori fără nicio explicaţie, trece pur și simplu cu o ușurinţă degajată la următoarea victimă, care evident va avea aceeași soartă ca și precedentele. ….  …. ….

Consider că este corect să închei această notă, prin a menţiona că există și femei psihopate, nu numai bărbaţi. Studiile arată însă, că există un număr mai mare de psihopaţi din rândul bărbaţilor faţă de cel al femeilor, dar motivul pentru care am făcut referire la bărbaţii psihopaţi ci nu la femei, se datorează faptului că Raul este bărbat și că pe el am vrut să-l analizez. Însă ceea ce se aplică în cazul bărbaţilor psihopaţi, se aplică și în cazul femeilor psihopate. Patologia este aceeași, indiferent de sexul persoanei în cauză.