Vreme trece, vreme vine și iată-ne la numărul 7 al revistei de cultură Vâlcea Literară, analizând Ce e rău și ce e bine pe firmamentul publicaţiei, așa cum vă promisesem de altfel în numărul 6 al acesteia. De această dată, în labirintul ideatic al scrisului, după cum aţi ghicit, mi-am căutat suportul inspiraţiei în filozofia poetică eminesciană, în speranţa că, în acest cadru existenţial de fugit irreparabile tempus, voi descoperi noul din creaţiile ediţiilor anterioare.

Ader, așadar, la sfatul Te întreabă și socoate și mă desprind de romanticul nostru poet naţional în încercarea de a elucida portofelul liric al lui Adrian Suciu din nr. 1/2021, pg. 35-36, „Marile iubiri pe care le cântă poeții/ sunt focuri de paie și cerul tot/ doar un portofel cu ceva mărunțiș în el” (în Un portofel cu ceva mărunţiș în el), căruia îi atribui viziunea artistică tranșantă dintre tot și nimic, căci Universul, cerul tot, se minimalizează la nivel obiectual în mărunţiș. Veridicitatea afirmaţiilor lirice este alimentată de experienţa de viaţă intransigentă a autorului ce pendulează permanent între aceste coordonate antinomice ale filozofiei existenţiale, tot ‒ ‒nimic:

„Plouă nimic – Un nimic care se roagă: iată ceva!” (în Un nimic care se roagă), veșnicia însăși „Are trupul puţin și sleit”, iar poetul devine totuna cu mărginirea temporală specific umană: „Știm amândoi că va muri curând…/…Purtăm același sânge” (în Nepotul veșniciei). Doar inspiraţia pare să supravieţuiască din această condamnare la viaţă prezentă în poezia Să plângi până se înmoaie paltonul: „Să fii viu e simplu:/ Trebuie doar să îl vezi pe Dumnezeu în genunchi”, esenţa poetică nefiind altceva decât acel tot divin al creaţiei: „Iar mâinile tale sunt așa de curate/ că poţi spăla apa cu ele…” în Lucruri singure. Ce e val, ca valul trece, spunea poetul nostru naţional, dar, în armonie cu viaţa ca un val trecător, se află timpul ca un vânt îngheţat ce șuieră viciile umane într-o horă a opoziţiilor temporale și nu numai: „Dimineaţa e vânt, la amiezi e cald, seara ești tu/ Noaptea nu sunt” sau „Te-am iubit când erai încă vie./ Moartă te iert. E seară cu mine, ieri a fost doar cu tine…”, după cum descoperim în poemul Vânt îngheţat. Totuși, toată această antonimie semantică a poeziei lui Liviu Popescu, ce se regăsește tot în paginile revistei Vâlcea Literară nr. 1/2021, transpune artisticul într-un flash existenţial în care autorul se simte claustrat: „Între gratii mă zbat”. În tot acest zbucium interior al luptei cu timpul, doar iubirea pare să aducă la mal eul liric din tumultul pustiu al vieţii: „o, valurile! cum seamănă ele/ cu vieţile noastre! cum sfârșesc ele pe ţărmul pustiu!”, salvând cuvântul de neputinţa în faţa trecerii timpului: „cuvintele nu pot fi spuse decât în timp. iar timpul începe și sfârșește/ în dragoste. într-o dragoste mare”, mărturisește Nicolae Silade în versetele de la marea neagră. Astfel, denotaţia adjectivală („dragoste”) mare, pe care o regăsim în Emoţie de toamnă a lui Nichita Stănescu, se metamorfozează la Nicolae Silade în denotaţie substantivală: „o, dragoste! o, mare!”, iar tema iubirii este susţinută de romantismul motivului mării, cuvântul fiind relevant pentru ideea eternităţii, o sevă a veșniciei, am putea spune, aflată între două componente poetice, marea și dragostea: „și fără sfârșire sunt cuvintele mele./ cuvintele mele care poartă în ele și marea și dragostea.”, prin cuvânt poetul vede dincolo „de linia orizontului. o, linia orizontului uman!” (pg. 20 – Vâlcea Literară nr. 1/2021).

Să radiografiăm mai departe poeticul feminin al revistei vâlcene de cultură, prin clipa prezentului liric al Danielei Marchetti (pg. 30, nr. 1/2021) ce ne ademenește în jocul existenţial, pentru a decodifica textul-capcană al Poveștii din mansarda tinereţii: „cine vrea să trăiască/ va trebui să urce cu mine și să locuiască în/ mansarda tinereţii”. Tinereţea ca etapă este, în concepţia autoarei, echilibrul dintre viaţă și moarte, dar și un joc al limitelor: „cine vrea să moară să ridice mâinile/ și să ocupe scările care duc spre cer”, în vreme ce timpul este radiografiat la nivel afectiv, erotic, pe de o parte, în poezia Radiografia unei secunde: „ah, trupurile noastre unul în altul/ radiografiază această/ secundă”, iar pe de altă parte, la nivel cognitiv: „Dimineaţa/ a devenit o temă pentru/ acasă”, în poezia Pisica toarce visând reîncarnarea, ce se completează cu senzitivul rutinei: „ele adună cu mâini tremurânde/ cioburile zilelor,/ șterg praful de pe cadranul/ ceasului”. Vizualul autoreflexiv al trăirii eului liric se alimentează cu imagini concrete din lumea înconjurătoare, încărcate de optimism: „întotdeauna înfăţișarea zilei are loc dis-de-dimineaţă/ aici în veranda primăverii”, trecerea către abstractul limbajului poetic realizându-se la nivel auditiv și, uneori, olfactiv: „o liniște foarte adâncă/ în care mai auzim cum cântă doar aerul pe care-l respirăm” sau „În vreme ce/ pisica toarce/ visând/ reîncarnarea/ în mu- guri” (Pisica toarce visând reîncarnarea).

Zic să ne reîncarnăm acum într-un meșter, în Ulise, de exemplu, pentru a pătrunde misterul vindecării de visătorie din poezia Danielei Băbu (pg. 37, Vâlcea Literară nr. 1/2021) cu titlul preacinstite meștere ulise, o confesiune lirică de tip epistolar: „află de la mine că/ m-am vindecat de visătorie”, în care se evidenţiază particularitatea stilului artistic al acesteia și anume oralitatea, susţinută la nivel textual de adresarea directă, dialogul imaginar între eul poetic și personajul mitologic Ulise, finalizându-se cu repetiţia interjecţională „clipoci, clipoci, clipoci…”. Același stil oral ni se dezvăluie, încă din titlu, în poezia dialog cu îngerul meu, mesajul poetic fiind conceput ca o exclamaţie retorică: „ciudato, te-aș face să levitezi… ” incipit ce intensifică emoţia lirică prin utilizarea vocativului, tehnica fiind reluată și în versurile următoare: „aventuriero! – îmi zice/ Îngerul meu, păzitor, maestru”, „nu mă-mbăta, Maestre cu teorii”.

Și ca să încheiem în notă clasică, cel puţin din punct de vedere prozodic, dar tot în ton poetic feminin, poposim la pagina 45 a aceleiași Vâlcea Literară nr. 1/2021, unde autoarea Violetta Petre ne destăinuie, în cele patru secvenţe lirice ale creaţiei sale, că Viaţa e miraj unic: „Desprinde-mi tălpile de cer,/… / Coboară-mă printre mireni,/… / Și lasă-mă să te citesc;/ Sau prinde-ţi tălpile de cer”, reflexivitatea ca trăsătură de bază ducând textul în aria meditaţiei asupra vieţii, din care nu lipsește mitul infernului, căci, în viziunea autoarei, prin moarte se uită trecutul: „și Lethe te va învăţa să uiţi de-mpărăţia ta, de bucurii și de/ dureri și de trecut și de plăceri, de viitor și de prezent, dar vei fi moartă, evident… /”. Dacă zborul în rai nu e posibil decât prin moarte, dreptul la replică îi este oferit, de viaţă, prin poezie: „Și n-ai să poţi nicicând, în viaţa ta, străine, să mă ucizi, că eu sunt poezie… ”, interogaţia retorică utilizată în titlul poeziei Cum să știi tu, străine? se transpune în invocaţie încă din primul vers: „Când eu nu știu, ce-i în adâncuri violete, cum să mă știi, străine, tu mai bine?”, organizarea simetrică a textului liric fiind realizată prin concordanţa cu ultimul vers al acestuia: „Când eu nu știu, ce-i în adâncurile mele, cum să știi tu, străine, ce-i în stele?”

Ar fi multe de spus și de explorat despre cei care semnează în paginile acestei reviste vâlcene de literatură, dar mă voi opri aici, cu convingerea că retrospectiva va continua și că nici un nume publicat nu va scăpa de peniţa mea, cu excepţia subsemnatei, ce vă creionează a ei mărturisire: Eu doar aștept cuminte ca timpul să semneze pentru mine… (Naty Ela)