ROMANUL – ,,Balet la Cosovo” de ADRIAN SCRIMINȚ

Lansarea romanului de război „Balet la Kosovo”

Premieră în lumea literară din România: lansarea romanului de dramă şi război „Balet la Kosovo” de Adrian Scriminț. Potrivit criticilor, această lucrare este momentan unică prin felul ei de a fi, şi anume că nici sârbii şi nici kosovarii nu au abordat încă în literatură problema delicată a acestui război etnic, cel de la Kosovo. Destul de rară şi introducerea baletului în literatură, a destinului unui balerin, a detaliilor ce se ascund în spatele cortinei, pentru că publicul vede doar partea strălucitoare a acestei meserii iar balerinii scot la suprafață mereu doar luciul acesteia. Încă un factor rar în literatura autohtonă este faptul că nu s-a mai scris demult un roman de război.

Patru ingrediente m-au inspirat să scriu această carte. Prima inspirație se află în imensitatea atrocităților publicate în presa ambelor părți, atât cea kosovară cât şi cea sârbă. A doua o reprezintă poveştile oamenilor pe care i-am întâlnit în cale, oameni care şi-au trăit propriile drame sau le-au auzit de la mulți alții – având în vedere că am lucrat ca balerin pentru o perioadă de 12 ani în diverse țări ale fostei Iugoslavii, țări precum Serbia, Bosnia şi Croația. Fiica mea s-a născut în Sarajevo, de exemplu. A treia inspirație o reprezintă chiar trăirile mele, surprins fiind pe teritoriul Serbiei pe toată perioada bombardamentelor NATO. Am fost singurul străin din 22 care a tolerat să rămână în război şi să ducă aport actului artistic pe scena Teatrului Național Sârb din Novi Sad, deportat fiind în patrie imediat după încetarea războiului de către poliția militară Sârbă. Ultimul ingredient ar fi cel mai important în conceperea unui astfel de roman, şi anume propria fantezie a oricărui scriitor, căci mulți dintre ei intră în capcana invocării faptelor trăite, fără să aibă dibăcia şi subtilitatea aşezării proprice a cuvintelor pe foaie, vital fiind luciul narațiunii.

Ce cuprinde în mare acest roman? După cum este expusă o succintă descriere a acestuia pe prima clapă a cărții, totul porneşte de la doi frați, aflați în aceeaşi companie de balet, ambii recrutați în armata sârbă. Unul dintre ei, fiind mai norocos, cu un an înaintea începerii bombardamentelor aviației NATO asupra Serbiei avea doar să doarmă în cazarma militară iar în timpul zilei avea să facă balet clasic în teatrul în care lucra, celălalt a fost însă mai ghinionist, deşi influenta directoare a baletului îl încredințase că urma să facă acelaşi lucru ca şi frate-său mai mare, noaptea să doarmă în cazarmă iar ziua să lucreze la teatru. Datorită excesului de zel cu care a completat chestionarele în cadrul procedurii de recrutare, protagonistul romanului s-a trezit comasat direct la Kosovo şi Metohia, de preferință în spatele liniei inamice. În cadrul acestui roman sunt comasate două stări diferite dar similare ale protagonistului: ororile şi aberația războiului cât şi dezamăgirile întâlnite în drumul unui artist. La fel ca şi în cutia Pandorei, dintre toate agoniile pământului şi aici speranța iese la suprafață ultima. Acest roman demonstrează din nefericire că formele stupide, periculoase ale naționalismului tocmai renasc din nou în Europa. Sunt laureat al Concursului Naţional de balet Oleg Danovsky 1998. Finalist al Concursului Naţional de Literatură „Rețeaua literară” – 2012, 2019, 2020. Calobarator al revistelor de literatură „Rețeaua Literară”, „LiterNautica”, Agora Artelor, Cronopedia, Ballet Magazine etc. Balerin, solist la Teatrul Naţional Sârb Novi Sad, Teatrul Naţional Sarajevo Bosnia şi Herţegovina, Teatrul Naţional Pecs din Ungaria, Nordharzer Stadtebung Theater Halberstadt din Germania, Teatrul Naţional Split şi Rijeka din Croaţia etc. În prezent balerin, solist al Operei Braşov. Poliglot. Scriitor. Jurnalist, moderator emisiuni la RadioProDiaspora, Ştirile Transilvaniei, revista central europeană Ballet Magazine. Alături de soția mea în 2017 am fost desemnat la Gala Uniunii Patronatelor cuplu de balerini ai anului. Prozatorul are în pregătire următoarele romane: „Răpănoşii”, „Cartierul proletarilor”, „Nuvele şi povestiri de secol 21”.

Lansarea romanului „Balet la Kosovo” a avut loc în foaierul Operei Braşov în data de 21.06.24 ora 18.30. La eveniment au ținut cuvântul scriitorul de însemnătate central europeană Leonard Oprea, profesorul Dr. universitar, poetul Tiberiu Foriş; conferențiarul universitar, doctor în filologie – Virgil Borcan; managerul editurii Creator – Petru Irinel Merluşcă şi consilierul local Lucian Pătraşcu, care a vorbit despre însemnătatea culturii şi a literaturii la Braşov, inclusiv despre susținerea Consiliului Local a acestor semnificative ramuri. Prefața cărții a fost întocmită de preşedintele Uniunii Scriitorilor Români filiala Braşov – Adrian Lesenciuc, şi postfața de poetul Tiberiu Foriş.

Coloristica lansării a fost dată de artişti precum „Cvartetul Impressione”, trupa Vibe, balerinii Operei Braşov – Daria Nicoară şi Teodor Pătraşcu, a cântat şi tânăra artistă Otilia Scriminț – elevă a Liceului de Muzică Tudor Ciortea din Braşov, secția canto clasic, în sfera unei săli arhipline. Am avut chiar cititori care au stat în picioare. Ca parteneri media au fost întâlniți cei de la trustul Ştirile Transilvaniei, cei de la Radio România Braşov şi Radio Pro Diaspora. Evenimentul a fost prezentat de omul de radio Bianca Bucă.

Adeseori sunt întrebat dacă scrisul are legătură cu baletul. ARE! În primul rând arta nu are granițe, artistul este un ambasador al generației sale, umblă mult şi nu are interdicții. Cu voia lui sau fără, îşi atrage aventuri, trăiri, lucruri care merită a fi povestite. Dumnezeu mi-a dat prin căile sale filozofice cam tot ce am vrut de la viață, dar prea rar cum am vrut eu, ci de cele mai multe ori cum a vrut el. De multe ori dorințele mi s-au adeverit atât de târziu, încât mi-am spus că sunt bine venite, dar simțeam că nu mai am nevoie de ele. Sute de întrebări mi-am adunat în cei 30 de ani de carieră: de ce am staționat atât de mult pe teritoriile Iugoslave?, de ce am nimerit în țări în care nu eram plătit la timp?, în țări cu embargouri, vize, izolare, foame, stagnare şi singurătate. De ce nu am reuşit să mi se îndeplinească țelul rapid, să folosesc Iugoslavia ca tranzit, să ajung să dansez în Germania? De ce Creatorul a ținut morțiş să dansez pe timp de bombardamente? Aceste sute de întrebări mi le-am transpus şi în această carte: „BALET LA KOSOVO”, venind cu răspunsurile, cititorul fiind dator să o să ştie.

Scrisul ARE legătură cu baletul! Am sute de apariții la scenă, urmând călăuzirea zeiței Terpsihora, multe dintre ele m-au bucurat, m-au reprezentat, altele, îngrijorător de multe, NU. Am fost un mercenar al dansului, am dansat în misiunile care mi-au fost desemnate. Nu au avut cum să mă reprezinte toate rolurile şi nici nu am avut cum să joc prin toate imensitățile acestora, multe pe care mi le-am dorit să le interpretez mi-au scăpat, dar, prin intermediul scrisului, dansez mai departe, mă metamorfozez eu însumi în balerinul care joacă în rolul pe care şi l-a dorit şi nu i-a fost desemnat. Măcar acolo. Bine remarcă un mare scriitor pe coperta romanului: „Adrian Scriminț este, aşa cred, Jovan Bilić” – eroul romanului… Din destăinuirile scriitorului, balerinului Andrian Scriminț. Dacă nu aşa fi fost balerin cu siguranță că aş fi fost un altfel de Adrian Scriminț. Nu pot însă să spun că la încarnare mi-aş dori să fiu din nou balerin. Nu pot fi chiar atât de fals şi ipocrit. Baletul îți conferă şi victimizări sociale, nu numai senilități – că atunci când dansezi ți se desprinde sufletul, se duce în Olimp, şi apoi revine la realitate, bla, bla bla… ca să-i citez pe alții.

Tatăl meu a fost cel ce m-a dat la balet. A fost dus cu arcanul pe când era în armată la un spectacol de balet. Se întâmpla prin anii 60. Solista principală în spectacolul „Lacul lebedelor” era Maia Plisetskaia. Şi-a jurat că toate fiicele sau fii îi vor fi balerini. A avut cinci feciori. Pe toți i-a dat la balet. Eu am rămas singurul înrădăcinat, ei au luat mai târziu calea boxului. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a vrut să mă facă electromecanic de locomotive, aşa că soarta m-a dus către liceul CFR. Mie însă îmi intrase baletul în sânge. Îl făceam din clasa a patra. Mă încânta mai mult ca un sport decât ca o artă, îmi plăceau săriturile şi „schemele” de balet. Mă întreceam în progres cu mine însumi. Marele noroc al meu a fost că nu mi-a luat examenul de treaptă, şi am fost redirecționat către seral. Aşa că mi-am luat inima în dinți şi am bătut la uşile Teatrului Muzical din Braşov. Am făcut vreo doi ani de ucenicie pe acolo, până când a venit din Chişinău un maestru rus – Ivan Fleancu – şi mi-a zis:„Începând din 9 mai 1992 eşti angajat la noi.” M-a trimis şi la Liceul de coregrafie din Braşov, pe care îl făceam în paralel cu liceul CFR seral. Dimineața studii teatrale, seara baliverne. Am studiat cu liceul de coregrafie 3 ani, le-am devenit şef de promoție dar comisia de examinare nu a fost de acord să îmi dea diploma de bacalaureat, poate că aveau dreptate: la seral materiile îmi erau cele de tehnologia materialelor, electromecanică, fizică, atelier etc, pe diploma de balet a celorlalți colegi ai mei mai norocoşi apăreau materii precum arta actorului, estetică, filozofie, grimă. Mi-am luat bacalaureatul tot cu CFR-ul.

A trebuit să mă autodidactez, să lucrez cu maeştri adevărați, să îmi intuiesc caren- țele. Nu aveam timp de cluburi, discoteci, curtoazii. Începând baletul profesionist din clasa a zecea (nu îl pun la socoteală deloc pe cel de casă de cultură pe care l-am început din clasa a patra deoarece nu există nici măcar un termen minuscul de comparație), am frecat la propriu sălile de balet. Şi în deplasări sau concedii, în timp ce colegii mergeau la mare, vizitau muzeele, centrele oraşelor, se distrau, eu stăteam zăvorât prin hoteluri şi exersam baletul. În concedii lucram ca în filmele motivaționale, ieşeam în câmp, în afara oraşului, pe marginea căii ferate, defrişam spinii, înlăturam cioburile de sticlă şi îmi făceam sala de balet de peste vară, căci cea originală, a teatrului, era închisă. Pe când mă baletam, spectatorii îmi erau călătorii trenurilor internaționale care opreau la lumina roşie a semafoarelor. Au venit şi rezultatele. Cei cu distracția au rămas de-a lungul vieții captivi doar într-un singur loc. Timp de 12 ani am lucrat în 6 teatre internaționale în cinci țări diferite, le dezvălui cititorului în ordinea ierarhică: Teatrul Național Sârb din Novi Sad – Serbia, Teatrul Național Pecs din Ungaria, Teatrul Național Split din Croația, Stadtebung Theater din Halberstadt Germania, Teatrul Național Rijeka din Croația, Teatrul Național Sarajevo din Bosnia şi Herțegovina. Unele din aceste teatre mi-au adus împliniri repertoriale şi incontestabile cărți de vizită: am dansat în spectacole precum „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Giselle”, „Carmina Burana”, „Zorba grecul”, „La fille mal gardee”, „Peer Gint” şi multe altele. Am cunoscut din perioada 1995-2007 artişti pe care îi văd şi acum jucând prin filme sau spectacole. O altă bogăție cu care m-am întors din lume a fost că am învățat şapte limbi străine: engleză, franceză, maghiară, sârbo-croată, rusă, italiană, germană.

În 2001 am cunoscut-o pe Alexandra. În timpul verii lucra în sala de balet în loc să îşi vadă ca absolut toate celelalte balerine de dus la mare şi distracții. Lucrul acesta voluntar al ei m-a dus la decizia să o iau cu mine în străinătate, pentru că mă gândeam că dădusem de o fanatică. Fanatic la fanatic trage, legea atracției universale, şi îi numeri pe degetele de la o mână. Nu am putut să o aduc în Teatrul Național Split ci doar în T.N Rijeka, la 450 de kilometri depărtare. Dar iubirea şi raritatea ne-au apropiat. Ne vedeam cam cinci zile pe lună. Problema cea mai mare a fost atunci când mi s-a realizat visul, ca după 10 ani de tranzit prin Iugoslavia să ajung cu greu în Germania. I-am zis directorului că preconizez să îmi aduc şi iubita la el în companie. Mi-a zis că nu are nevoie de iubite, deşi Alexandra mea, înainte de toate era balerină. Am fost cel mai rapid demisionant din istoria companiei respective. M-am întors din Germania direct în Rijeka şi m-am logodit cu Alexandra. După un an de staționare în Rijeka ne-am mutat în Sarajevo, în Bosnia şi Herțegovina. Acolo avea să se nască fiica noastră Otilia.

Nu prea ne-am bucurat când ni s-a născut fiica. Administrația teatrului Național Sarajevo nu prea a mai ştiut să facă diferența dintre o balerină de bar de noapte şi una a unui teatru național. Când mi-a rămas soția gravidă, pregăteau deja alte contracte tacite pentru un cuplu de balerini ruşi. O altă decădere a noastră ne-a fost adusă de marile legături de prietenie dintre noi şi echipa corpului diplomatic al Ambasadei României din Sarajevo, relații care nu au convenit administrației teatrului, căci ni se țineau prea mult paşapoartele la ei în birou, ni se fotografiau toate vizele, ni se pasau documente ale tuturor angajaților pe care trebuia să le ducem pe la tot felul de birouri din afara teatrului, şi multe altele, spre nedumerirea alor noştri, aşa că tot începeam să punem administrației deranjante întebări. Le-am dejucat drumul spre victimizare socială. A intervenit sindicatul teatrului şi Ambasada României. Ne-au mai ținut un an la insistențele celor două entități. La întoarcerea în România Alexandra a trebuit să se angajeze după jumătate de an după ce născuse, căci nu avea nicio protecție socială. Ne-a fost greu să ne acomodăm după revenirea în țară. Acum nu am mai da România, datorită statutului social pe care l-am realizat în activitatea culturală extrateatrală. Am devenit un cuplu de balerini notoriu, cel puțin la nivel local, răsplătiți cu două premii pe cultură de-a lungul acestor ani de către comunitatea braşoveană. Dintr-un top 50 al personalităților braşovene, organizat în 2016 de către Agenția Metropolitană (Primăria Braşov), am ieşit personalitatea numărul 41 a localității, după mine urmând actorul Jean Paler. Am fost invitat să candidez şi pentru consiliul local şi cel județea, inclusiv pentru Camera Deputaților, fiind în 2016 primul balerin din istoria României care bătea la uşile Parlamentului.

Baletul înseamnă împlinire şi năpastă în acelaşi timp. În Novi Sad am lucrat cu cei mai mari maeştri posibili, de la teatre ruseşti sau ucrainiene. M-au prins însă şi bombardamentele Nato pe toată durata lor, fiind singurul străin din cei 22 de străini angajați ai teatrului care a tolerat să rămână să lucreze acolo pe durata războiului. Îmi era mai tare frică de sărăcia din România decât de nişte bombardamente survenite în Serbia. De-abia spre sfârşitul războiului am avut probleme. Mi s-a confiscat paşaportul de către poliția militară sârbă, târât fiind prin tribunale pentru fapte care nu puteau fi spuse. Am fost deportat pe urmă din Serbia, paşaportul mi s-a înmânat, îndeosebi la presiunile exercitate de presa internațională. De-abia anul acesta, în 2024, când m-au chemat să mă premieze, căci m-au ținut minte că nu i-am părăsit pe timp de război, am aflat că staționarea mea în Teatrul Național Sârb prezenta îngrijorare, deoarece sub teatru, în buncărul antiatomic, se aflau stocate arme de ultimă performanță pe care le putea deține o țară precum Serbia în 1999, inclusiv teatrul colcăia de poliție militară îmbrăcată în haine civile. Mă bucur că Dumnezeu a hotărât să fiu scos cu forța din acea gaură neagră. Salariile întârziau groaznic, ca să îmi fac rost de bani lucram prin casele de vacanță ale sârbilor, plantam stubi de viță de vie, betonam, împingeam roaba, de toate, şi nu exista duminică în care să nu mă izolez în sala de balet, să muncesc la cea mai dură meserie din lume şi să visez că într-o bună zi voi pleca de acolo spre o țară cu o plată mai bună şi o iubită, pentru că eram înconjurat zilnic de fete şi nu aveam niciodată vreo una – asta e o altă năpastă a balerinului, căci în țările oropsite economic balerinele îşi doresc siguranța zilei de mâine, nu şpagate.

Ceea ce povestesc eu nu trebuie să exercite îngrijorarea celor ce vor să urmeze arta. Cultura este fragilă şi vulnerabilă, însă îți poate aduce şi trăiri sufleteşti personale, trăiri aduse de artişti şi trăiri aduse publicului pentru care prestează. Sfatul meu pentru toți cei ce vor să ia calea scenei în țări balcanice, central europene nesusținute prea mult de cine trebuie, este acela să îşi urmeze cu toții fericirea. Clipele nefaste ale cuiva pot fi împliniri pentru altcineva. Destinul fiecăruia este individual. Eu oarecum nu mi-l regret pe al meu, am adunat aventuri pe care le voi transpune în romane, precum „Balet la Kosovo” cel de față, urmând romanele sociale „Răpănoşii” şi „Cartierul proletarilor”…