M-am decis să mă mut cu mamaie, nu doar pentru că ar fi fost deznădăjduită sau singură, dar am înțeles și prevăzut că alături de ea, în acest loc, în această perioadă a vieții mele de adult, aș fi cea mai fericită. Deciziile se iau ușor când ai și un presentiment cald, de speranță. O ajut în grădină, la amurg mă duc pe pod și contemplu în zare, forma mea de terapie după o zi dură. Contemplu la câmp, buruieni, mlaștină, ascult broaștele, aici mă simt mică, mi se duc și aerele induse și înfumurate de intelectuală. Cumva am știut dintotdeauna că o sa ajung aici, e pământul sângelui meu, iar sângele cere lucruri cu acribie, le cere răspicat. Apusul se vede cel mai bine de aici, iar eu am carnețelul cu mine și scriu cu stiloul ce-mi vine din când în când. Nu a trecut nimeni pe stradă de o oră, toți îmi spun Ramonica, nu am auzit niciun Ramonica de câteva ore bune. A crescut un arbust nou la maginea din dreapta a podului, iar eu stau la umbra lui. Nu exista înainte această umbră, cum nici în mine nu existau agonii.

Mă întorc agale, satul este atât de mic, încât ajung imediat acasă. Acasă… cât am suferit după această casă cât timp am locuit în centrul României… Cum nu mai contorizez reușite academicește, să fiu aici găsesc a fi o reușită adevărată. Să predau la școala din satul acesta e iar o reușită adevărată, știu că pot să am un impact pozitiv pentru copiii cu sânge din sângele meu. Microcomunitățile au același sânge. După moartea lui tataie, mamaie a tăiat toți copacii și i-a ars în sobă. Sufăr după salcia nebună de la poartă, care creștea în moduri extrem de diferite și dădea perspective noi ale așezământului în fiecare an. Sufăr după corcodușul de la poartă, printre crengile căruia pândeam ce se întâmplă pe stradă, după nucul uriaș de lângă fântână, pentru ale cărui nuci verzi așteptam tot anul, după formațiunea gutui-cireș-măr verde-prun, care împlinea curtea cu raze divine. Acum e o explozie de soare necreionat, totul e gol, nu mai am raze. Și eu și mamaie ne simțim goale, ne-am îngropat în muncă pentru a încerca să ne îndreptățim traiul. Eu însă am niște elevi tare drăguți, îmi mai aduc flori din grădină pe timpul zilei și mai stăm de vorbă; se rușinează tare, dar încerc să-i fac să se simtă cât mai bine în prezența mea. Mi-ar plăcea să stăm mai mult și cu greu mă extrag uneori, dar mai trebuie să o ajut și pe bunica la treburi. Cu ei mă simt cel mai bine, redevin copil și simt că gândim și simțim la fel. Am ajuns în curte, îmi pun carnețelul și stiloul pe masă, beau o gură de apă din cana roșie de un litru și o caut pe mamaie. O zăresc de îndată printre geamuri, robotește prin șopron și se pare că mi-a spălat și călcat toate cămășile. Am un scurt sentiment de vinovăție că nu m-am ocupat eu, ca atunci când cineva e prea generos și nu știi dacă să te simți bine sau rău, sau când cineva te ajută și te simți cumva umilit. Apoi, am un sentiment de recunoștință și primesc ajutorul, știu că a făcut-o cu dragoste. E frumos să fii și adult ajutat, să dai și să primești și să știi să apreciezi. Ar trebui să nu mă mai simt vinovată când o văd pe mamaie că trebăluiește într-una, o ajut cât pot și știu că ea apreciază asta.

La început, când m-am mutat, a fost o întreagă dispută în familie, că aș vrea s-o conving să-mi cedeze mie casa, că de ce vreau să devin țărancă, de ce am venit să predau într-o comună, de ce sunt așa bună cu mamaie, ce tot urmăresc, ce satisfacție posibilă aș putea primi de la a locui atât de simplu aici. Mă enervează părerile, unii oameni așteaptă toată viața să aibă un subiect de vorbă controversat, pe care să-l macine neîntrerupt până ajung la bucățele mici, aproape nemăcinabile, dar nu-l vor epuiza nici după zeci de ani. Mai mult mă enervează că sunt analizată, de parcă viața mea ar fi un test de evaluare cu grilă. Îți convine faptul că Ramonica s-a mutat cu bunica ei? Da sau nu, încercuiți răspunsul. Dar cel mai mult mă enervează că părinții noștri nu mai au grijă de bunicii noștri și trebuie să găsim constant modalități prin care să îi sprijinim, să sprijinim ce iubim. Încerc să fiu fiică, nepoată, prietenă cu o mulțime de bătrâni din acest sat, pe care i-au părăsit copiii și nepoții și prietenii. Nu înțeleg de ce se duce satul, de ce se duc conexiunile reale, de ce există părăsire. Nu-mi pot imagina un trai atât de solitar. Cum era dacă mamaie ar fi trăit restul vieții ei singură zilnic? Nu mi-aș fi putut-o ierta niciodată. Iar asta este o problemă pentru majoritatea.