STAN V. CRISTEA – LITERATURĂ DE IERI, LITERATURĂ DE AZI

Iulian Bitoleanu

Depășind stagiul beletristic, de poet tandru și cosmic (Vârsta mă arde, Neliniște și fluturi), Stan V. Cristea a fost perceput drept un veritabil istoriograf, semnatar al unor prestigioase monografii, Repere bi- bliografice, dicționare despre cultura, arta, scriitorii și publiciștii din județul său, iar exegezele-i eminesciene, prediste, l-au validat ca și critic literar. Ipostază ranforsată și prin zelul recenzentului ce a reunit în Literatură de ieri, literatură de azi (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2019) 37 de cronici literare deja publicate în anii din urmă (2013-2019) la cărți de studii, eseuri, memorialistică, etnologie, beletristică de tranziție, poezii, proză… În fapt, se livrează lectorului câteva secvențe de artă a cuvântului, de la junimism, perioada interbelică (Liviu Rebreanu, H. P. Bengescu, Ion Minulescu), cea postbelică (Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Geo Dumitrescu,

  1. D. Sârbu) până la contemporanii Nicolae Scurtu, Mihai Stan…) și falia teleormănea- nă din trecut (|Dimitrie Stelaru, Gala Galaction…) și prezent (Florin Burtan, Liviu Comșia, Gheorghe Stroe…). Demersul său critic nu este unul enunțiativ – cum s-a scris în presă –, ci descriptiv, tematic, de obicei, decent, mai rar, abisal, caustic sau se emit discutabile verdicte: după ce-i impută unui binecunoscut istoric „documentarea… uneori lacunară” (p.14), urmează actul punitiv – „Între titlul cărții… și până la profeția din ultimul paragraf…, se întinde așadar câmpul minat pe care Lucian Boia calcă cu dezinvoltură…” (pp.14-15). Arealul se completează cu Eminescu ca epistolier al iubirii și ca jurnalist cultural.

Marin Preda este zugrăvit în fieful propriu, siliștean, apoi în agora de la Căldărești, alături de Maria Banuș, ulterior, în relațiile cu Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban și ca subiect/„filat” al securității, implicată, zic sursele, în sfârșitul tragic și ambiguu al celui mai important romancier din secolul al XX-lea. De asemenea, se reiterează teza că romancierul teleormănean este și creator de zeci și sute de tipologii verosimile, viabile… Influențele lui Noica în scrisul lui Nichita, Cezar Baltag, Ștefan Bănulescu, ca și afinitățile filosofice cu Hegel, Kierkegaard, Nietzsche, din teza de doctorat a Mariei-Zoica Ghițan, sunt prezentate succint, precum și pasiunea mentorului de la Păltiniș pentru Eminescu, iar, pe aceeași linie, monografia lui Marin Diaconu îl actualizează pe filosoful cel ostracizat de comuniști. Comentarea ultimului autor are un început circumspect („lucrare…eterogenă”, fără caracter sistematic” – p.81) și un final exultant, en fanfare („Marin Diaconu este, orice s-ar spune, cel mai avizat cunoscător al biografiei și operei lui Constantin Noica…” – p.91), ceea ce nu conduce la un hiatus.

Cu privire la înfloritoarea și, poate, inegalabila, perioadă interbelică, recenzentul staționează la opuri despre doi romancieri canonici – Rebreanu și H. P. Bengescu – și un poet onorabil, apreciat în epocă – Ion Minulescu. Eludând tautologia de la p.56 („Săluc Horvat se dovedește a fi un foarte bun cunoscător al operei lui Rebreanu”) și p.57 („Totodată, trebuie să remarcăm faptul că Săluc Horvat dovedește o foarte bună cunoaștere a întregii operei lui Liviu Rebreanu”), avem a face cu o cronică literară cuminte, pozitivă, didactică. Constantin Trandafir se străduiește să argumenteze, în pofida unor truisme, că romanciera agreată de Ibrăileanu și Lovinescu este o „mare europeană” (p.58), compatibilă cu epica franceză, engleză. En passage, este amintit și „cazul Călinescu” prin dioptriile securității. (pp.74-80).

Trecând la literatura de după Eliberare, Vasile Bardan, „un critic literar subtil” (p.225), îl plasează pe neomodernistul Nichita Stănescu în postmodernitate, grație celor 11 elegii. Tentativă îndrăzneață, cu riscuri asumate! Prin osârdia lui Stan V. Cristea, din literatura postbelică sunt vitaminizați la o relectură și Geo Dumitrescu,

  1. R. Paraschivescu, I. D. Sârbu, disidentul prin filtrul lui Nicolae Oprea, valorizantul unei teze de doctorat, convins că există o știință umanistă, „sârbologia” (p.218).

Interesante, incitante, alerte glosările despre istoricul literar Nicolae Scurtu („un arheolog en titre”, p.264), etnologul Iordan Datcu, prozatorul Mihai Stan și recenta-i mixtură jurnal-memorialistică, Drumul cărții. Jurnalul unui editor, ca și despre harnica și instruita Oana Soare, cu paradoxalul studiu Ceilalți moderni. Antimodernii. Cazul românesc, scriitorul polivalent Florin Burtan, un poet optzecist postmodern și neoromantic, ambițios ctitor de gazete culturale, Ion Brad (Comori de suflet și de istorie literară, p.230)… Fără zigzaguri stilistice, plonjonuri în subtext, cu o frază cumpătată, denotativă, prioritizând conținutul cărților, și o scriitură impersonală, incoloră, exactă, punctând adevărul, vizibilul, Stan V. Cristea dăltuiește cu forțele lui, onest, nefrivol, la imaginea plauzibilă a Literaturii de ieri, (a) literaturii de azi.