Ana vine din ce în ce mai rar, mă schimbă cu ură, uneori mă împinge brutal și în momentele alea îmi simt oasele putrede. Dor. Sunt o carcasă sub care toate, mai ales mândria, se macerează. Baltă cu pești morţi și cu spumă de alge urât mirositoare. Așa sunt azi. Provoc silă.

O simt pe Ana stăpânindu-se să nu mă strivească, așa cum strivea în tinereţe gândacii care ne mișunau prin garsonieră, mai ales noaptea, când umbrele intrau prin perdele și se făceau lungi și umede ca îmbrățișările pătimașe de pe atunci, cât așteptările de acum, când am sentimentul că beznele vin să mă deșire. Nu mai am de multă vreme putere să-i reproșez ceva, iar ea nu mai face eforturi să salveze aparenţele. Îmi curge pe barbă zeamă de la o piersică prea coaptă. Mâinile îmi sunt rigide ca niște crengi. O albină îmi dă târcol.

Dacă închid ochii, muștele mi se așază uneori pe pleoape. Le aștept. Mă fac să simt narcotic mirajul că încă sunt aici. Sunt un decor pe care se pune praful și tăcerea. Dar sunt. Apropierea de moarte mi-a adus o resemnare zdrobită. Aș vrea să îi cer Anei iertare, căci există cu siguranță o estetică a plecării, sau poate că și aici e din nou vorba doar despre ego, cum e întreaga viață, dar nici eu nu mă mai pot ierta. Fiecare zi în plus e un calvar fizic, pe care îl trăiesc și îl provoc. Am depășit perioada furibundă a inacceptării, când orice semn de vitalitate al altora mă scotea din minţi, în vreme ce eu mă uscam. Cerșeam milă, acuzând. Împovăram. Îi găseam pe ceilalţi responsabili pentru abisul în care mă prăbușeam. Contorizam timpul din vieţile lor, ca și cum aș fi putut să aspir din el energie și să-l adaug vieţii mele care trece. Până am înţeles că, de fapt, eu mă părăsesc și nimeni nu poate întrerupe această plecare. Am fost cândva într-un corp cu înșiruiri de vene, de sânge și de respiraţii corecte. Am funcționat impecabil. Căci toți avem o vreme a apogeului.

Calvarul Anei îmi e dureros. Scârba ei prost camuflată nu mă mai revoltă. O înţeleg. Știu că și ea așteaptă la fel de mult ca mine să mor. Are dreptate. Ar trebui, poate, să am curajul să ies din viața asta neînfrânt. Să beau ceva. Să mă arunc. Să. Nu pot. Mă las zdrobit și frământat ca un pământ viu în care mă voi întoarce și, palidă consolare, știu sigur, voi rodi. Ana e încă tânără. Mi-a spus de sute de ori că tinereţea i s-a irosit și că viaţa lângă mine a fost un eșec. Uneori, un dezastru. Un crin tăvălit. Poate că așa și e. Azi știu, nu există nimic mai eliberator decât dezbrăcarea de convenții și plutirea liberă în ceea ce oamenii numesc, de regulă, patetism. Multe sunt azi de un patetism de care aș fi râs. Asocierile dramatice de cuvinte sau de stări îmi fac bine, sunt o formă intensă de viață. E ciudat când știi că mai exiști și când aproape că te bucuri, doar din zvârcolirile cărnii.

Nu am putut să-i fiu Anei am un soţ mai bun. Asta doare, deși nu am avut nimic în plus sau în minus faţă de alţii. Ne-am trăit căsnicia asemenea tuturor, în suișuri, minciuni, slăbiciuni și coborâșuri. Nici acum nu știu ce chimie nebună îi îndepărtează și îi apropie pe oameni unii de alţii, unde începe și unde se termină dragostea. Și de ce. Uneori, când durerile mă amorţesc în camera asta în care toţi uită să stingă lumina, când aerul e tăios ca un cuţit, mă gândesc la lucruri pentru care nu am avut niciodată vreme cu adevărat. Aș da timpul înapoi și aș încerca să fac din fiecare secundă o liniște cu ape verzi, în care să mă scufund și să mă las în plutire, căci zbaterile pe care le-am construit și le-am slujit nu mi-au folosit niciodată la nimic.

Nu las ceva esenţial în urmă. Nimic care să nu se dărâme sub picioarele uitării. Și e bine așa. Mă iau de mână, îmi asist ieșire, sunt al meu cu desăvârșire. Fericirea, dacă există cu adevărat, nu e un drum pe care să îl cauţi cu înfrigurare. Poţi fi fericit și numai dacă pui buzele pe locul de unde iubirea ta a băut înainte apă, din aceeași cană. Dacă foșnetul rochiei ei ţi-a intrat în auz și și-a făcut acolo culcuș. Stai pe fereastră, fumezi, cafeaua e exact pe gustul tău, lumina e moale, orașul e viu, salcâmul te atinge cu o singură frunză. Fericirea e acolo și e moale ca o cârpă. În mâna ei, tu ai consisteța jucăriilor de pluș. Plec cu această convingere, că darurile vieţii sunt copleșitor de frumoase doar atunci când nu ești deloc pregătit pentru ele. Poate că Ana e încă frumoasă. De când iubește pe altcineva, e chiar mai frumoasă decât am reușit să o fac eu vreodată. Cumva, mă umilește frumusețea ei de om puternic.

Poate că a fost mult mai frumoasă decât am văzut-o, căci n-am mai avut ochi pentru ea, în ultimii ani. Mi se părea că, dacă e neinteresantă pentru mine, e neinteresantă pentru orice alt bărbat al lumii. Nu pun asta la păcate. Poate la neșanse, poate la regrete, habar n-am. Aș fi vrut să-mi fie dragă, ucigător de dragă, până la capăt, cum mi-a fost cândva. Dar n-a fost să fie. Beau apă, cu înghițituri de sârmă, și uit. Ultima oară, am iubit cu disperarea bărbatului în amurg, care se mai vrea fecund și se prinde de pulsațiile unei pasiuni ostentative. Claudia. Nu știu dacă era mai frumoasă ca Ana. Ceva mai tânără, da, dar departe de tinerețe, și ea. Aveam în comun naufragiul, goana complice după fericire, frica de a nu ne pierde în câmpurile de fum ale bătrâneții. Dar povestea noastră a fost, de fapt, intrarea în amurgul iremediabil al vieții, pretinzând că avem timp pentru ceva care îți poate da șansa unui nou început. Nu există un nou început. Există doar destin. Cel mai greu pas al vieții e să te lași înlocuit cu nostalgii. Bătrânețea nu e liniște. Sunt pumni zdrobiți în interior, iar afară sunt zile cu semne imposibil de ascuns. Azi nu mai știu care dintre noi doi a făcut primul pas spre despărțire. Cred că ea. Oricum, nu putea ține la infinit. Nimic nu e veșnic. Știu doar că am trăit intens, uneori până la durere și că mi-a fost bine în viaţa mea, chiar și atunci când mi-a luat înapoi toate darurile.

Camera asta e mereu plină de mirosul meu acru. A intrat în pereţi o duhoare pe care și mie mi-e uneori greu să o suport. Ana deschide ferestrele larg, de cum intră, iar mirosul meu se duce în valuri spre crengile plopului din faţa ferestrei, cel care adăpostește porumbei și vrăbii, laolaltă, și îmi ţine de urât în zilele lungi, prea lungi. Aud venind de afară vuietul vieţii libere, dezmățate. Claxoane, nervi, îndrăgostiţi, plânsete, urlete, sudalme, precupețe. Sunt milioane de frunze pe pământ care se izbesc unele de altele, freamătă și își caută echilibrul. Le ascult cu încordarea celui care abia acum descoperă splendoarea celor mai neînsemnate dintre lucruri. Undeva, departe, cad apele cascadelor și năruirea lor umple aerul de aburi subţiri, care ar fi putut, pe vremuri, să îmi intre până în marginea sufletului și să taie acolo felii din mine. N-am știut multe, n-am știut că în lucrurile neînsemnate stau cele mai adânci alinări și uimiri. Peste tot înfloresc dimineţi în care se năpustesc cuvinte și semne de splendoare. Toate astea sunt în mine acum, căci abia acum am răgazul, tragismul și nesăbuința să le simt măreţia și să mă las sfârtecat de durerea pierderii lor.

Îţi las doar aceste gânduri fără valoare, viaţă. Tu m-ai primit în zilele tale să îţi fiu mic slujbaș, pe când eu, în nebunia mea, m-am crezut stăpânul tău. Iată-mă în mâinile tale, cu adevărat eu, și cu adevărat supus. Îmi curge pe barbă zeamă de la o piersică prea coaptă. Se prelinge pe mână, mi se lipește de firele de păr, alunecă încet, cleios. Asta e ultima imagine a mea, cu mine, înainte de a nu mă mai putea ridica dintre cearceafuri. Îmi dă târcoale o albină și muștele se așază pe mine, în toiul zilelor. E încă frumos. Încă te gust, încă te văd, încă te simt. Încă!…