Moto: Sunt gata să iubesc orice om liber (Panait Istrati)
Recenta carte a d-lui Dan Mitrache („Iubiri în cheia sol”, Editura Hoffman, 2019), este un amestec ciudat de bovarism și de bacovian, cu tușe maiakovskiene, într-un lamento duios și, în același timp (surprinzător!), patriotard!
Spun aceasta, deoarece sub carapacea-i de romantic și singuratic rimbaudian, am descoperit, totuși, „vestigii” de lumină crudă, proaspătă, sonoră, specifică nu „cheii sol”, ci mai degrabă solitarilor efervescenți, dar care au un fel de pudoare vetustă, ce le conferă acel aer de Don Juani nocturni, care știu să cocheteze cu râurile, cu aurorele boreale spulberate într-un spațiu sacru, natal: „Cerul ninge înc-o iarnă în cătunul din aval,/ Vântul șuieră în turlă tânguire de caval,/ Spre mai calde orizonturi au plecat de tot lăstunii,/ Și grădini amar oftează, prinse-n dorul de petunii.” (Ninsa iarnă)
Se vede, uneori, influența lui Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ori Virgil Carianopol, pentru că, orice s-ar spune, „suntem neam de piatră,/când e vorba pentru vatră” (Carianopol), iar acest sentiment carpato-dunărean e așa de năvalnic și de obstinant, încât, iată, nu a putut fi ocolit nici de către poetul de față, care, firește, vibrează sincer, fără elucubrații lirice conexe: „Făclia unui neam, nestinsă-n veci,/ Îmbujorează falii de lumină/ Peste tărâmul țării cu poteci/ Ce duc în minunata ei grădină.// Polei de aur cerne din înalt/ Prin lanuri calde și-n filon de munte/ Topaz de raze, mângâind bazalt,/ Străjer pe înălțimile cărunte./ Și ochi de cer se împletesc cu cerul/ În areal de verticalitate,/ Efluvii de cunoaștere, modelul/ Unor icari în zboruri programate.// Unduie trei culori fundamen- tale/ Neîntinate-n mixul pigmentar,/ Amprentă fastă pe pământul care/ Îmbrățișează viul milenar” (Tricolor).
Este o armonie stranie (și, recunosc, plăcută!) între starea euforică, patriotardă și mareele iubirii, inundându-i trupul de oltean cu puseuri fierbinți și emoții soresciene, dându-i cititorului și împătimitului de poezie acea senzație de liniște profundă, interioară, atât de binevenită contondentei realități diurne, în care ura și setea de mărire fac în așa fel ca doctoratele în politruce lălăieli cabotine să o disipeze în așa măsură, încât iubirea să devină aproape un viciu!…
E aberant, desigur, că societatea contemporană a decăzut într-o desuetudine a la Miron Radu Paraschivescu! Noroc, iată, că încă mai există pe lumea asta poeți care se reazemă de iubire, precum marea de țărmuri, precum mireasma de florile câmpului, precum pruncul de sânul mamei: „copleșitoare căldură/ soarele încărca pivnițele iernii din noi/ cu verdele din alb/ se revărsau poieni înflorate/ pe îngustele poteci de timp/ caruselul vieții își aroga dreptul/ de prim-solist pe destine/ prinși la mijloc/ ne-am agățat de lianele gândurilor albastre/ în balans/ ultimul salt ne-a aruncat împreună/pe țărmul cu pietre/ le-am strâns la piept/ recunoscători/ împărțeam secunda noastră/ pe margine de lume/ ne unea/ catifeaua din iris” (Catifeaua din iris) sau: ˝Îți las, de pleci,/sărutul meu,/ îți las/ secunda mea/ de mângâiere./ Și îți mai las/ un colț din suflet,/ doar al tău,/ îți las,/ iar tu să faci ce vrei/ cu ele!”… (Donație). De altminteri, sentimentul iubirii (față de cea dragă, față de patrie) e omniprezent, ochiul neîncetând să se bucure de imaginile vizuale, iar inima, de cântec!
Se vede limpede că dl. Dan Mitrache este un solitar, dar nu irecuperabil. Din contră, lasă impresia că este mereu în căutarea iubirii, venind în întâmpinarea acesteia, precum frăgezimea zorilor peste somnoroasele gene scăldate noaptea întreagă-n visare și-n dulce legănare: „zi de zi/de te-aș putea/ îmbrățișa/ cu toate florile de măr/ din mintea mea/ de mi-ai zâmbi/ ferice-aș fi/ vătaf m-aș face pe secunde/ zi de zi” ([des]cântec) sau: „Am deschis poarta unui fir de lumină,/ umbla debusolat,/ hăituit de hâde umbre,/ chinuit de gânduri sumbre,/ întristat,/îngenuncheat…” (Eliberare).
Căutarea acelei „flori albastre” eminesciene este nu doar o patimă ce te răscolește adânc, dar devine, parcă, o obsesie, așa cum ar fi apa pentru cel însetat, ori pâinea pentru cel flămând. Însă el, poetul, este mai presus de frământarea omniprezentă, planetară, a trupului, ci transcende dincolo de existențial, vizând spațiile de lumină divină lină și mângâietoare de care, mai mult ca oricând, astăzi sufletul nostru are nevoie, căci trecătoare, prea repede trecătoare sunt toate! Doar iubirea rămâne în veacul de veci: „Ne vom iubi în ochi albaștri/ Cu irizări de verde crud,/ Spunând ferice către aștri/ Că-i prea puțin din cât am vrut!” (Te caut). Iar iubirea aceasta nu poate fi doar carnală și, evident, pendulatorie între Everest și un mușuroi de furnici, ci este un fel de axă a lumii (axis mundi), iar asta dintotdeauna, formele ei de manifestare fiind atât de diverse, de la o tresărire de sprân- ceană la o adiere a curgerii sanguine în tubulatură de sticlă incoloră traversând zone de „carpe diem”, de tumult ezoteric și de fabulos mister, de Grădina Ghetzimani sub stelele atât de strălucitoare ale Orientului: „Parfumul scump al pielii tale, când tu, iubito, ieși din mare,/ Miros de alge și de pește, vântul uscat, încins de soare,/ Un cer senin și plin de stele, mirific răsărit de soare,/ O plajă goală, apoi plină, într-o lumină orbitoare”… (Percepții marine). Și, precum un șuvoi de ape venind din adâncuri, de dincolo de milenii, parcă, parcă-nspre noi, iarăși și iarăși, acel sentiment sublim al iubirii de Patrie, care ar trebui să ne anime pe fiecare, oricând și oriunde: „Flutură demn drapel peste Carpați/ Îmbrățișând fin dealuri și câmpii,/ Râuri și fluviu, deltă, toți ca frați/ Mângâind marea Marii Românii!” (Drapel).
Cât timp încă se va mai scrie despre iubire și despre glie, neamul acesta nu va pieri, iar poeții fi-vor, iată, la loc de cinste!
Felicitări, dragul meu coleg de breaslă!
Comentarii recente