Memoria mea de copil a înregistrat cu precădere întâmplări ce aveau loc vara și iarna. Însă, pentru că a trecut atât de multă vreme de când le-am înregistrat, întâmplările acestea, fiecare, iau acum forma unor imagini fugare. Ca niște flash-uri. E ca și cum, pentru fiecare dintre evenimentele cărora le-am fost, cumva, martoră, deși, uneori, indirect, aș ţine în mână niște fotografii, fiecare reprezentând altă imagine. Și mai e ca și cum asupra fiecăreia dintre aceste fotografii mi-aș apleca privirea câteva secunde, apoi aș pune-o deoparte și aș privi-o, tot câteva secunde, pe următoarea. Și tot așa, până ce teancul de poze s-ar epuiza. Sigur, o pot lua întotdeauna de la capăt cu privitul pozelor și, de multe ori, chiar asta se întâmplă. Fiindcă, știm, unele dintre amintiri nu se șterg niciodată. Țin minte, de pildă, că drumul până la bunici îl făceam, aproape de fiecare dată, cu trenul. Părinţii ne purtau de mână sau în braţe până la gară. Ei mai trebuiau să se descurce și cu o grămadă de bagaje, pe care nici azi nu înţeleg cum reușeau să le transporte.
În vacanțele de vară, petrecute în cea mai mare parte la bunicii paterni, eram martora unor întâmplări pe care nu le trăiam în restul anului. Nu că nu s-ar fi întâmplat și în alte locuri, dar eu doar acestora le-am fost martoră. Mi le-amintesc pe bunicile și pe mătușile mele și știu că-mi plăcea mult forfota aceea de Sfânta Marie Mare, singura sărbătoare importantă pe care o prindeam eu acolo, la bunici, în copilăria mea. Cu mersul la biserică pentru slujbă și pentru îngrijirea mormintelor ce nu erau uitate niciodată. După cum, de altfel, nici azi nu sunt uitate. Cu întoarcerea acasă, cu pregătirea străchinilor de pământ în care bunica mea dinspre tată turna bucatele și peste care apoi făcea semnul crucii cu mâna așezată deasupra fiecărui blid, în timp ce pomenea în șoaptă numele morţilor dragi pentru care împărţea mâncarea. Lumânările ardeau lângă vasele pline, așezate în coșuri acoperite cu ștergare. Maica-mare ducea atunci mâncare în multe dintre casele de pe uliţă sau chiar ceva mai departe, în sat, iar forfota asta produsă de ea și de pregătirile ei era înteţită de rudele sau de vecinele care veneau să împartă, adică să ne-aducă ele, la rândul lor, tot felul de bucate. O alergătură și o vânzoleală care pe mine mă încântau, pentru că venea lumea pe la noi, lume care stătea de vorbă și cu mine. Deși lumea asta era mereu grăbită, chiar și într-o astfel de zi. Astăzi, mama mea, precum întreaga comunitate feminină din partea locului, urmează același ritual învăţat de la înaintașe și, de sărbătorile acestea ce aparţin, deopotrivă, celor de aici și celor de dincolo, încarcă coșul cu merinde, merge la un vecin sau la o rudă, lasă acolo ce-a pregatit, se-ntoarce, iarăși încarcă coșul și iarăși pleacă spre altă casă. Și tot așa până ce ritualul «împărţelii» după datină se sfârșește… Este, de fapt, un schimb de bucate dăruite pentru sufletul celor plecaţi în călătoria cu care începe veșnicia. E mărturia prezenţei celor de dincolo în gândurile celor de aici, a dragostei și a neuitării pe care cei rămași le datorează celor care au fost. E felul în care pomenirea veșnică nu rămâne vorbă-n vânt. Ia formă cât se poate de concretă. Tot acest obicei se păstrează aproape nealterat până azi, fiindcă nimănui nu i-ar trece prin cap, fie și o singură dată, să nu facă ceea ce se cuvine să împlinească. Atunci, însă, mie nici nu-mi trecea prin cap că, peste foarte mulți ani, Dumnezeu va îngădui să preiau eu și să duc mai departe, după puteri și în mod sigur fără priceperea de neegalat a înaintașelor mele, întreagă această datorie față de cei dragi cu care am viețuit, o bucată din viața mea, aici, pe Pământ.
Așadar, ani și vacanțe de vară la rând, de fiecare Sfânta Marie Mare, în cincisprezece august al fiecărei vacanţe mari, eu eram un spectator fidel al întregului ritual care se petrecea în casa și în curtea bunicilor paterni, acolo, în satul vacaţelor mele, la Călina, un nume așezat pe-o hartă, poate nici atât că, probabil, și prin hărţi ar fi trebuit să-l cauţi destul de mult ca să-l găsești. Eram, cum spuneam, un spectator fidel care înregistra, fără să-și fi propus, tot ce se întâmpla în casă și în curte. N-aveam vreo ocupaţie anume așa că urmăream, cu sentimente amestecate, acest spectacol neobișnuit, pentru că numai aici, la bunici, se desfășura un astfel de film, în altă parte nu mai văzusem. Iar sentimentele mele se întindeau pe o paletă atât de largă deoarece nu totul era de înţeles pentru mine. Da, toată acea foială podusă de lumea care venea și pleca, acel du-te-vino permanent erau distractive… Și conversaţiile la care, întotdeauna, participam și eu. Niciodată nu eram ignorată și datoram asta faptului că lumea de acolo mă-ntâlnea rar. Îmi mai plăcea nespus de mult că maica-mare se-mbrăca, în astfel de ocazii, cu hainele „de bune” care erau sau arătau ca noi, fiindcă nu erau uzate precum hainele din timpul săptămânii, nu semănau cu veșmintele de zi cu zi, cele cu care se-mbrăca atunci când mergea la muncă sau atunci când trudea prin casă și prin curte. Hainele acestea, de sărbătoare, aveau culori frumoase, vii, fără să fie stridente și, mai mult, luceau și foșneau formidabil. Și mie mi se părea că maica-mare era alta, ce-ar fi fost, mă întrebam, dacă s-ar fi îmbrăcat zilnic așa?… Mai era de luat în seamă nebunia miresmelor îmbietoare, răspândite de aburii ce se ridicau din oalele de pământ, pline cu ciorbă, ce tocmai fuseseră îndepărtate de lângă focul din vatră care, în plină vară, ridica temperatura atât de mult, încât, dacă ai fi stat acolo fără să fi deprins asta printr-o practică susținută, ai fi sfârâit precum puiul pe care-l perpelea bunica mea pe grătar, pe jarul din vatră. Dar maica-mare era obișnuită și nu se plângea niciodată. Niște aburi la fel de ameţitori ieșeau și din castronul uriaș, tot din lut, plin și el cu alte bunătăţi, de obicei cu pilaful prin care se ascunseseră bucăţi întregi dintr-o ditamai gâsca, coapte, toate, de maica-mare, în cuptorul imens, amplasat direct jos, pe pământ, într-o bucătărie de vară. Acolo era cuptorul acesta și acolo gătea maica-mare vara, iar tot ce găseai în cămăruţa asta numită bucătărie se rezuma la acest cuptor, la niște poliţe și la o masă improvizată, mai exact niște scânduri din lemn proptite pe niște picioare tot din lemn sau pe niște ţevi vechi, de metal. Pe jos nu era podea, se lăsase întocmai pământul, așa cum arăta acesta și prin curte, nu era nicio diferenţă. Dar, Doamne, ce masă ne aștepta!
Până atunci, până la masă, trebuia musai să aștept până termina maica-mare cu treaba. Până săvârșea ea îndeletnicirea ei atât de serioasă și care încărca acele clipe cu gravitate și cu un soi de solemnitate împletite cu alte lucruri care mă înfiorau pe mine și pe care nu știam să le exprim, dar îmi dădeau o stare de disconfort. Eu nu eram atunci, cum ar spune mama, „în apele mele”. Momentele acestea, puţin bizare, puţin misterioase, în care zăream chipul bunicii asudat de văpaia verii ce pătrunsese și în odăi, capul ei aplecat asupra coșurilor și a lumânărilor aprinse care o proiectau într-o lumină stranie, schimbându-i înfățișarea într-una complet necunoscută mie în viaţa de zi cu zi. Cu buzele care murmurau și cu ochii care, parcă, nu mai priveau aici, ci în altă parte, pe altcineva. Clipele în care maica-mare era complet absorbită de ceea ce făcea, contopită cu murmu- rul și cu șoapta, fiindcă totul era un murmur și o șoaptă. Mi-era greu să pricep atunci că era vorba despre o concentrare foarte puternică, maica-mare nu trebuia să uite nici un nume, trebuia să-i pomenească pe toţi. Acestea erau momentele în care aveam senzaţia că maica mea cea mare ne-a lăsat deoparte, că în momentul acela nu suntem noi cei mai importanţi. Eram nedumerită și un pic înspăimântată de firescul atitudinii și al gesturilor bunicii mele, de acel portret al ei aparte, altul decât cel obișnuit… N-aveam încă vârsta la care să accept, să înţeleg, să mă deprind și să mă apropii cu adevărat de aceste aduceri aminte ale bunicii, de această datorie a ei, de acest omagiu pe care-l închina celor știuţi de ea… Această șoaptă, acest murmur misterios al maicii mele celei mari se adăuga atunci altor zeci, poate altor sute de șoapte și de murmure pe care le-ai fi putut auzi, dacă ţi-ar fi trecut prin cap să faci vizite în sat, în fiecare dintre așezările de-acolo sau dacă ai fi fost înzestrat cu un simţ al auzului ieșit din comun, capabil să adune la un loc și să detecteze aceste sunete emise de un cor imens, dar nevăzut…
Dintre străbunici n-am cunoscut-o decât pe străbunica din partea tatălui, tot pe ramura dinspre tată. Unul dintre fiii ei era taica-mare. Așadar, era mama bunicului patern. Și pe ea tot vara o întâlneam, fiindcă vara era, mai cu seamă, anotimpul vacanțelor. Și al bunicilor. Pe străbunica mea o chema maica Ilinca și-mi amintesc de ea vag, fiindcă n-am în minte decât o singură imagine a ei. Bănuiesc că și în ceea ce o privește pe maica Ilinca imaginile s-au suprapus. Cred că s-a prăpădit înainte să-mplinesc eu cinci ani. Sau șase. De sărmana străbunică mi-era foarte teamă și nu știu nici azi ce mă speria mai tare: bătrâneţea ei sau faptul că era oarbă complet, nu vedea nimic. Sau amândouă. Mă-nfiora, probabil, tot ceea ce nu înţelegeam. Când mama ori maica-mare mă luau s-o văd, îmi doream din toată inima mea ca timpul să treacă repede, să plec de-acolo. Spaima mea era cu atât mai nejustificată cu cât ea vorbea frumos și blând cu mine. Nu știu când rămăsese fără vedere și de ce, nu știu dacă apucase să-și vadă vreunul dintre strănepoţi. Câteodată voia ea sa mă vadă, și atunci mă apucau aceleași spaime. Că voia să mă vadă e un fel de a spune, că nu mai zărea nimic. Se bucura, mai degrabă, pentru ca eram în preajma ei și pentru că m-auzea, auzul îi rămăsese încă. Atunci când trebuia s-o vizitez, mergea maica-mare cu mine sau venea fata străbunicii, sora bunicului, cea cu care locuia străbunica mea cea bătrână și cu care eram vecini casă lângă casă, să mă ducă la maica Ilinca. Mi-amintesc și astăzi de teama aceea fără sens pe care mi-era rușine s-o mărturisesc, o teamă doar a câtorva veri, nu-mi amintesc exact câte. Poate două sau trei, cel mult. Dar mă ţineam cât puteam de tare și plecam împotriva voinţei mele spre maica Ilinca, de mână cu bunica, cu mama sau cu vreo mătușă, ca să împlinesc ceea ce pentru mine trebuie să fi-nsemnat atunci înfruntarea celui mai nemilos, celui mai vitreg și celui mai potrivnic destin.
Ea stătea întotdeauna la umbră, pe prispa care-o ferea de soarele ce încingea pământul ce părea că fierbe uneori. Era așezată pe jos, pe niște pături sau pe niște preșuri întinse pe pământul prispei și era un ghemotoc de femeie peste care trecuse multă și nemiloasă vreme. Poate că nici nu era matusalemică, așa cum mi se părea mie, eram însă la vârsta la care orice persoană care depășea douăzecișicinci de ani era deja bătrână sau pe cale de a deveni. Expresia întregului ei corp era aceea specifică celor ce nu văd, determinată probabil de acutizarea, de intensificarea căutărilor cu simţurile rămase întregi. Își ţinea genunchii strânși sub bărbie în timp ce braţele îi încolăceau picioarele, ca să-și sprijine și să-și ajute trupul slab, lipsit de putere. Purta și ea acea fustă încreţită cum purtau femeile din partea locului și un fel de cămașă albă, un fel de ie, iar capul îi era înfășurat într-o basma, albă și aceea. Lângă trupu-i atât de puţin sau, mai degrabă, împuţinat de ani, ţinea mereu un ciomag de lemn sau o nuia. Ca să se păzească de găinile care aterizau uneori pe prispa neîngrădită, necăjind-o, o dată în plus, în zilele acelea de vară toridă devenite, probabil, prea lungi pentru străbunica mea… Nu știu ce-mi spunea maica Ilinca, nu-mi amintesc nimic pentru că a trecut atâta vreme și gândul meu era unul singur, acela de a-mi lua tălpășiţa cât mai repede. Stăteam și eu acolo încremenită, nemișcată în spaima mea fără motiv, abia îndrăznind să fac câţiva pași ca să-i fiu mai aproape atunci când voia să mă mângâie, să mă simtă, să mă pipăie. Cred că răspundeam la ce mă-ntreba, dar gândul meu umbla aiurea. Nu știam cum să fug mai repede de lângă sărmana străbunică și doar rușinea stăvilea impulsul de a o lua la sănătoasa și de a fugi mâncând pământul. Iar ea era, sărmana, atât de inofensivă!… Din zilele acelea de demult, din zilele poveștilor atâtor veri și până astăzi, amintirile mele nu numără printre ele una mai copleșitoare decât aceea pricinuită de imaginea maicii Ilinca celei bătrâne pentru care lumina zilei devenise de-a pururi inaccesibilă, stând chircită în dogoarea verii, cu trupul ei mic, cât al unui copil, pe prispa aceea îngustă și adunându-și puterile cu greutate ca să poată ridica bâta pe care s-o azvârle după găinile ce nu-i dădeau pace. Evocarea acestei imagini, readucerea ei în amintire acum, îmi trezește o compasiune aparte și, în același timp, extrem de puternică, fiindcă n-am mai văzut niciodată pe cineva care să fie atât de inseparabil de tot ceea ce înseamnă o viaţă amărâtă și neputinţă. Dar maica Ilinca n-ar fi știut niciodată să vorbească despre aceste lucruri, n-ar fi știut să le exprime sau, dacă, cumva, ar fi știut, nu și-ar fi îngăduit s-o facă. Acolo, atunci, oamenii nu aveau timp de mofturi, nu aveau timp de «fiţe» din acestea. Și, oricum, la ce i-ar fi ajutat?
După cum se vede, mult trâmbiţata grijă faţă de om nu ajunsese până la maica Ilinca… În marșul triumfal pe care îl executam pentru împlinirea măreţelor idealuri, unii se pierdeau pe drum, rămâneau fără puteri, uneori rămâneau și fără ţelurile acestea, înalte… Iar maica Ilinca nu mai avea vreme să aștepte. Nici nu știu dacă așteptase ceva, vreodată, nu știu dacă avusese idealuri și nici ce ţeluri își propusese ea să atingă. Numai că înfăptuirea idealurilor acestora, măreţe, nu se mai putea baza pe maica Ilinca. Fiindcă pentru ea, în mod sigur, deja, timpul nu mai avea răbdare…
Comentarii recente