Made in Romania

Cum să dai clipa

Ori adresa secretă

A căsuţei cu pridvor

Din inima ta,

Pe care scrie „Made in Romania”?

 

S-o înstrăinezi cum ai înstrăina

O umbră expresă de înger

Sau de ciocârlie

Care, văzute din înalt,

Seamănă înnebunitor

Cu ușa bisericii comunităţii unde intri,

Pentru a recupera ce-i al tău,

Ce ţi s-a dat,

Nu ţi s-a împrumutat?

Clipa ta n-o poţi da nimănui.

Nu e aceeași măsură,

Catren, an de fabricaţie sau curcubeu

Ce te-a cuprins pe tine,

Nici aceeași ploaie care ţi-a luat măsura verde,

Crescând din ea un copac,

O literă ce însumează întregul alfabet.

 

Nu e totuna să te numeri printre cei aleși

Ori să pleci din tine,

Răpus de propriile greșeli

Ce nu se șterg din memorie

Și rămân acolo, croncănind, fără odihnă,

Nevermore,

Nevermore…!

 

 

Ești versul rebel

Ești versul rebel

Ce nu-și rade mustaţa pentru nimeni,

Acel foc de paie

Ce creează iluzia de lumină,

Pe negrul perete,

Printre mărgele de sticlă

Și efectul roz pe care îl pot avea.

 

Ești iluzia ce-mi umblă prin geantă,

Pentru a descoperi aurul tinereţii,

Acea pudră care evidenţiază feminitatea,

Seninul de sub pleoape,

Dansul step dintre gene,

Maxima lui cochetărie,

Magnetismul concentrat

În aceeași clipă,

jumătate cu interes major pentru ce va fi,

Cealaltă jumătate, adresându-ţi-se:

„– Milord, cât e ceasul senioriei tale,

De lumea se duce la culcare

Ori prea devreme,

Ori prea târziu?

Senioria ta, de partea cui ești?

Te văd ţinând luna în mână

Ca pe o minge de ping-pong.

 

Așadar, de partea cui ești

În versul ce joacă la dublu

Mizând pe un rezultat echitabil.

Pe care numai viaţa îl poate da?”

 

 

 

Sunt ostatică

În viaţa de noapte

Al unui corp străin.

După ce i-am străbătut străzile,

Am dat spargeri muzeelor

Pline cu tablouri celebre

Chiar în momentul când Mona Lisa

Îi zâmbea căpitanului Frans Banning Cocq.

Acum încerc să mă eliberez,

Momesc patrula.

Am nevoie de un ciocan.

Știi câte tablouri stau să cadă, I

ar personajele sar din ele

Pentru a-și salva onoarea?

 

Iau ciocanul în mână,

Mă fereresc de catastrofă

Bătând cuiele cu forţă

În peretele interior al trupului,

Simt durerea genială a pictorilor

Care au făcut totul

Pentru a mi-o oferi

Și-a mă transforma

În icoana din care ei mă privesc

Și nu din tablou

Pentru a nu mă recunoaște

În slăbiciunile culorilor sale.

Fug de realitate

 

Intru sub cămașa ta de lord

Plină de convenienţe,

De un alb de trei ori mai exact

Decât bate orologiul în perete

Fiecare cui al anilor.

Pereţii se umplu de urmele lor,

Ciurul format pierde motivaţia spirituală.

Cât despre dragoste?

 

E pagina pe care nu se scrie nimic.

Nimeni nu are atâta îngăduinţă

Cu sinele său, încât să-l pună în ramă,

Oricine să se recunoască în el.

 

Îngerii noștri bat mingea

Împreună cu ceilalţi îngeri,

Doar că liberul arbitru lipsește.

Nimeni nu le remunerează,

În bile albe, prezenţa,

Pentru a stabili echipa câștigătoare,

Cu idei ce nu simt durerea prezentului

Și nu fac în cursa lui

O exagerată/neavenită

Pauză existenţială

Așa cum se cuvine.

 

Cel mai surprinzător lucru

E să te trezești de dimineaţă

Și să constaţi că ai fost buzunărit,

Din ce aveai, nu ţi-a rămas nimic.

Stelele și luna au intrat în posesia nu știu cui,

Pentru că, la faţă, nu l-ai văzut,

Decoraţiile aflate pe piept au foat atrase

De magnetul unei inimi necunoscute,

Nimeni nu i-a reţinut chipul

Pentru a o putea interoga.

 

(Nu!) mai bine moartea!

Mai bine moartea (Nu!)

 

Viaţa ai îmbrăcat-o în dungi,

Când negre, când roz,

Cum ai îmbrăca moartea (niciodată!),

Nici motivul de-a dispărea din tine însuţi,

Când bat clopotele în urechi de ceară,

Acolo unde se topesc sunetele veștilor triste.

 

Ce ai pierdut din buzunare,

E bun pierdut!

Poţi trece printre degetele gândurilor,

Ce-a mai rămas.

De multe ori, nu!

Nici, da

Așa cum se cuvine!

 

 

 

Draga mea fericire

Îţi voi picura în sânge suficientă

adrenalină,

Pentru a-ţi ajunge

Pe tot parcursul jocului „de-a viaţa”.

Doar barba să nu-ţi tremure,

Vorbele să nu iasă de sub controlul gândului,

Care se autodeclară șef

Peste paginile imprimate

Cu acele poeme,

Care ţi-au descris dramele

Ce urmează a fi date spre adopţie.

Niciuna dintre zilele tale,

Bune sau proaste,

Nu-și iau experienţele înapoi,

Nu te pot smulge din inima lor.

E nevoie de ajutoare, pentru a te elibera

Din cercul de prieteni.

Oricare cerc ar fi mai ușor de penetrat,

Decât cel în care prietenii

Te pun să faci șpagatul și calculul lui Pi,

Pentru a fi acceptat de fericirea lor

Ca rudă, ca translator, ca măturător de stele,

Încât calea să fie dreaptă și curată.

Atunci când ajungi la ţintă,

Cineva se va găsi să-ţi sărute mâna

Pentru a respecta protocolul.