Zborul

Câte petale, oh, câte petale îl mângâiau pe umeri,

firave aripi de icar fluturând orizonturi!

Exersa zborul printre flori-

minunăția unor atingeri

ce polenizau virgule de timp,

acea planare

aleatoare

prin furtunile diversității.

Zgomotele dispăreau,

vântul devenise lied,

împrejurul se numea poezie,

iar munții îşi frizau înălțimile,

îşi expandau rădăcinile,

exerciții spre viitoare aroganțe…

Și în atemporalul secundei personalizate,

pământul aproape,

tot mai aproape,

refugiul catalizator

spre următorul zbor.

 

 

 

Holograme

de când mă ştiu levitez prin dimineți

uneori curenții mondeni

mă izbesc de pereții virtuții

dulce durere

în fisura unui prezent

efervescent

zenitul îşi săvârşeşte menirea

ecloziune spectaculoasă

în cotidian

de atâta căldură

nu mai ştiu dacă îmi caut umbra

sau ea s-a ascuns în mine

mă refugiez în ceaiul după-amiezii

să-mi liniştesc gândul

greierii din timpane

îmi cântă de noapte bună

iar eu îmi caut drumul spre casă

prin parcul cetății

în această seară

s-au înmulțit hologramele

cuantele unduiesc în hore

iar eu simt mângâieri catifelate

direct în suflet

poate un prieten m-a desemnat

prea demn moştenitor

al unor emoții petrecute

şi al speranțelor cusute

de firul vieții

le îmbrățişez tandru cu mintea mea

la noapte mă voi ruga

să-mi crească mâinile

 

 

 

Polenizând regina nopții

Mi-am oprit câteva apusuri târzii,

Să le adun într-o noapte lungă,

Să ne ajungă

De-o poezie…

 

Tu, regina nopții cu florile-ți dalbe,

Eu, neobosit căutător de comori,

De splendori

Strălucind la chindie.

 

Apoi am curs împreună

În cascada timpului

Parfumul verilor toride,

Esența toamnelor cupide,

 

Și am albit ultima noapte

În simfonii de şoapte.

 

 

 

Nesfârșitul unui picur

un picur mi-a căzut pe obraz

şi mintea m-a alergat deja

prin ploaia de vară

creştetul inspecta norii

mirosea a ciuperci de pădure

am furat un fulger

pentru arcul zodiei mele

subit

m-am rătăcit

în poienile ochilor tăi

iar inima mea te strângea la piept

într-un gest aparent reflexiv

posesivitatea îşi țesea pânza ei trainică

de proximitate

integrându-ne

atunci gândurile noastre au devenit rugă

de nesfârşire

 

 

 

Volatil

Uşoarele-mi cuvinte

din suflet, nu din minte,

nu pot să cadă într-o carte,

ci zboară mai departe

şi desfată buze

mai mereu confuze…

 

Uşoarele-mi cuvinte,

fierbinte

sărută norii

apăruți în zorii

clipei de albastru

în decor salmastru.