Copacul

Tatuat,

pe trupul copacului gol

stă numele toamnei născute în noi.

Fără de cuvânt,

neprihănit,

sfârșitul doarme-n umbra ploii.

Iarta-mă dacă am știut

că speranța ucide

cu ea,

zborul ultimei frunze…

 

Alunecând spre pământ,

departe de ram,

timpul e doar așteptare

până când,

muguri înflori-vor iar

într-un anotimp fără nume.

 

 

 

Dincolo de zid

Dincolo de mine, dincolo de tine

e lumea trecerii de zid.

O singură cale și-o singură frică:

sufletul se-nalță-n cădere.

Timpul se întoarce în el însuși

purtând moartea către naștere

și zâmbetul către-ntâiul plâns.

În goliciunea ei, luna-și cutremură destinul.

Până și ultima stea cerșește-o amânare a morții.

Nimic nu se sfârșește din senin.

Pasul e gata de drum.

Firavă și slută

în spatele întunericului,

lumea se naște din pântecul pământului,

dincolo de tine și dincolo de mine…

 

 

Ploaia

Inima e plină de poezie…

Dincolo de ea,

lumea se despică în jumătate.

Degetele-mpreunate arată umbre.

Grotele părăsite așteaptă.

Pe cărări flori, patimi și iubiri…

Culorile rup din singurătate.

Cerul împrăștie nori.

Cuvintele mușcă din trup.

La colțul străzii apare un câine ce mă privește absent.

La fel îl privesc și eu.

Devenim prieteni.

Pornim la drum amândoi.

Printre ruine, ploaia are miros de mucegai.

,,Demult n-a mai plouat”- gândesc și-i zâmbesc.

Inima e plină de poezie…!

 

 

Maci

Inimi de foc

se-nalță arzând pământul.

Setea își leagănă corpul

prin forfota macilor.

Din loc in loc

câte un fulger spintecă cerul.

Pe cărările vieții oamenii pășesc

în vârful picioarelor.

Un fluture rătăcit

rămâne zdrobit

între două îmbrățișări.

În nări încă persistă mirosul de iarbă crudă.

Nimeni și nimic

nu tulbură liniștea dinaintea furtunii.

Tu, cel ce ascunzi tainele sufletului

necuprinse în rugăciune,

iubește și dăruiește!