ANA CRISTINA MARGU: „NEVERMORE”, EDITURA „EIKON” 2023. O

„Divina Commedia” a Lumii de astăzi

Constantin ZĂRNESCU

Ana Cristina Margu este o creatoare atipică de artă scrisă a literelor și filosofării, în contemporaneitate, de civilizație înnoită, devenită audio-vizuală, în care imaginea asupra lumii concurează acerb cuvintele. Ea a debutat cu cicluri de poeme în vestitul cenaclu al „proverbialului” nostru Anton Pann, pe care le-a prezentat, apoi, după examenul critici lor și publicului, la Radio Craiova și București, familiarizându-se cu efervescenta mișcare a mass-mediei și a proteicelor genuri literare și artistice. Atunci am cunoscut-o, alături de soțul ei și de poeții Felix Sima, Petre Cichirdan, Constantin Poenaru, Valentin Dolfi. Precum majoritatea scriitoarelor românce, de la Papadat— Bengescu la Cella Serghi și Gabriela Adameșteanu, Ana Cristina Margu a realizat o viziune împlinită, ambițioasă, în partea a doua a vieții sale intelectuale.

Roman realist-fantastic, „Nevermore” reprezintă o apariție îndrăzneață și memorabilă, pentru această epocă trepidantă a inovațiilor tehnice și științifice, încercând să impună o nouă mentalitate și un alt limbaj relației clasice dintre natură și cultură, reluând, însă, aceleași teme și dimensiuni ale spiritului uman: viața, împlinirile, fericirea, sărăcia, suferința și moartea, iar obsidional: singurătatea, ratarea și sinuciderea!… cu preponderență în Era modernității, libertinismului și relativității, în care, cum a profetizat Kirkegaard, Umanitatea „și-a pierdut eternitatea și pe sine însăși — nemurirea spiritului!” Iar un înțelept, precum anticul Socrate, s-a metamorfozat într-un „strămoș” al spiritului „neconvențional”.

*** Subiectul, care ar putea părea familiar, pentru poezie, este în romanul Nevermore, unul stufos, amplu și etajat, influențând trăirile, evoluția și complicațiile vieții contemporane. Alterego al autoarei, din punct de vedere al teoriei literaturii, e psihologul Vlad Bruker, care a scris o carte! Acesta a edificat-o, ca personaj central, pe soția sa, Irène, rătăcită, pierdută în infernala împărăție a sinucigașilor! La finalizarea operei sale, el oferă acea viziune scrisă, pregătită pentru tipar — spre lectură unui critic, fără să-l oblige să-și dea opinia, în vreun fel de concluziv text: recenzie, cronică literară sau eseu… Sugestia este că citim un roman, în roman, o „spovedanie”, o „confesiune”, o „povestire despre Om” privitoare la evenimente, aventuri și întâmplări „nefaste, cumplite” ale unor „minți tulburate și rătăcite”, gândind la „ultima filosofie a vieții — sinuciderea”. Amândouă personajele, și Irène și Vlad Bruker, sunt psihologi de profesie, cu aprofundate și sofisticate studii, prin biblioteci, centre mondiale de cercetare și chiar spitale, descifrând tehnici și practici denumite „complementare” sau „paralele”: medicină-psihologie-psihanaliză, litere și credințe religioase, filosofie morală-justiție, Etică-Politică ș.a. *** Născut într-o familie de rafinați diplomați români, de carieră. Vlad Bruker e, din adolescența sa, obsidional legat, posedat de cunoașterea Lumii — Creație miraculoasă a bunului Dumnezeu. În clipe dramatice, de cumpănă, astăzi, sub ochii noștri apare lângă el, în călătorii și peregrinări, o ființă-călăuză (reală?, virtuală?) care reeditează inițierea, oferită de poetul antic Virgiliu lui Dante Aleghieri, din opera celebră de civilizație europeană și universală: Divina Commedia. Și, astfel, îl însoțește, când nu se aștepta — în Europa și Papua-Guinee, „rai primitiv, patrie a celor ce-și caută împlinirea-fericirea pe pământ, tărâm al „păsării paradisului”, al „sălbăticiei și purității”. Însă și în Lituania, țară a celor mai numeroase sinucideri, sau în India — „Patrie a practicilor și filosofiei Yoga, a înțelepciunii-Nirvanei”, reiterându-se cititorilor, filosofic și artistic, „interdicția morală de a te sinucide”, a „oscilației”, a ondulației și „relativității” spiritului, care edifică, etajează, precum „bolgiile” în Infernul lui Dante, structura întregului roman în roman — Nevermore. Ceea ce lecturează și parcurge acel critic literar se desfășoară, se transfigurează chiar sub ochii noștri. Măria sa, Cititorul, asistă la „Facerea” unui Nou Univers care ar trebui să ne reveleze forța și veșnicia realizării — „triumf” împotriva ratării, erorilor, neîmplinirilor și curmării bruște a existenței — „cu propria-ți mână”, a vieții — „proprietate a bunului Dumnezeu”…

***Autoarea Ana Cristina Margu nu se mai întemeiază pe ideea „materială”, de manuscris unic, „caiet găsit”, „agendă de idei și telefoane”, ci de „bilete de sinucigaș” —„spovedanie de muribund”, „scrisori” (pe care Vlad Bruker le cumpără, plătind „drepturi de autor”) — spre autenticitate, probe grafologice etc.; și utilizează smart-ul, laptopul, Twiterul, drona, alte ustensile ale calculatoarelor și computerelor, „metamorfozează” concepția auctorială (și) într-un romaneseu. Este o imagine de reportaj — „audio-vizual”, găsit, descoperit aleatoriu, dar șocant, dramatic, trimițându-ne spre vremuri străvechi de supraviețuire și rezistență a spiritului omenesc. O mostră extrasă din laptop poate să ne relege de erele, epocile civilizației: „Omenirea există tocmai pentru că omul a găsit până acum destule motive ca să rămână în viaţă. Un anumit număr de oameni au considerat însă că această viaţă nu merită să fie trăită, preferând să-i pună capăt, voluntar, înainte de a fi eliminaţi de boală, bătrâneţe sau război. Unii vor spune că erau nebuni. Cato, Seneca și mulţi alţii au considerat că moartea voluntară, act specific omenesc, e proba supremă a libertăţii, cea de a decide tu însuţi în legătură cu propria-ți fiinţă.” (Raymond Aron) *** Este esențial să accentuăm că, în acest complex roman – Divină Commedia contemporan, călăuzitorul, inițiatorul nu mai este bărbatul Virgiliu, ci o Femeie — o sublimă „apariție” care sosește din „lumea de dincolo”, sfătuindu-l, „consiliindu-l”. Deși în expresivitate simbolică-lingvistică Vlad înseamnă „cel puternic”, el călătorește, rătăcește prin diverse spații geografice și credințe religioase, civilizații — minunân-du-se de paradisul „solar” al Ecuatorului, de diversitatea „pragmatismului prosper” al Americii (în speță al New-Yorkului și al San Francisco-ului) și simte emergența imediată a pericolelor, miresmelor și parfumurilor iubitei sale soții, urmându-l parcă din umbră, călăuzindu-l, îndrumându-l, șoptindu-i că „îl dorește și îl iubește, acum, mai mult decât oricând…”. Iubirea — aceea care, de la Dante, până la Goethe și Edgar Poe, „transcende spațiile și timpul”, devenind martoră a „pericolelor sufletului”, a „confuziilor și coșmarelor ce ne traversează — discontinue, alteori schizoid, fiind arhicunoscute „locuri ale stagnării, ale pierderilor și sinuciderilor”. Câte dispariții aparțin, oare, otrăvirilor? Câte spânzurărilor? Câte sunt întrerupte, „asistate” ori „renunțate”?… În lumea „vulgară”, „imperfectă” de azi, exploratoare a unei înnoite conștiințe (expresivități!), însăși Moartea lui Socrate, cu discipolii uimiți alături de el, ne apare drept o sinucidere regizată, „asistată”, cu toate că, în pictura lui J.L. David este surprinsă, definită de istorici drept a doua imagine nepieritoare după Capela Sixtină a lui Michelangelo, reprezentând filosofia ca știință despre existență și extincție! Iar, în mod ironic-parodic, Ana Cristina Margu introduce „perisabilități” și „confuzii” ale zilelor de azi: Jean-Paul Sartre, devenind Jean Sol Partre!… Dintr-o viziune a „călătoriei întru spirit”, aproape reportericească, romanul Nevermore se metamorfozează într-unul realist-fantastic. Peregrinând cu mijloace tehnice: automobil sau avion, personajul central, psihologul Vlad Bruker, își gândește pe loc textele, jurnalul, afacerile; nu mai scrie manuscrise, ci dactilografiază tehnic, din laptop, ascultând Reqviemul lui Verdi necontenit și inspirându-l, potențându-i ideile într-un flux perpetuu… O înnoită influență, tot într-o viziune ironică-parodică, este utilizarea tehnicilor imaginilor unui detectiv particular care, în locul aparatului de fotografiat, îi filmează automat lui Vlad toate drumurile, zborurile „planetare”, cu o performantă dronă!… Vizualizăm în acel personaj-„detectiv”, în postmodernitate, pe străinul erou goethian Mefistofeles, „agent” al faimosului Doctor Johannes Faust… În literele universale, Anei Cristina Margu îi este cunoscut și un alt personaj „călăuzitor”: „diavolul șchiop”, din romanul cu același nume al popularului scriitor francez Lesage, care îndepărtează acoperișurile caselor unui întreg oraș, inițiindu-l și călăuzindu-l pe studentul Ansalmus, privitor la tainele din noapte ale păcatelor și pătimirilor omenești.

***Din punct de vedere al formulei literare, prozatoarea Ana Cristina Margu folosește tehnica contrapunctului, o „revoluție” în cultura scrisă, apărută în romanul cu același nume, între războaie, al englezului Adouse Huxley care a exercitat nebănuită influență (și) în cinematografie, iar azi, în mass-media audio-vizuală universală. Capitolele, unele mai scurte, altele mai extinse, se succed cu rapiditate la lectură, în jur de 139. Romancieră cu dialoguri sclipitoare, dramaturgice în volumul său, n-ar trebui să ne mire, întrucât teatrul este o pasiune familiară și familială, soțul autoarei fiind un apreciat om de teatru, Iulian Margu, autorul piesei Dumnezeu se îmbracă la second hand, montată cu succes de regretatul Ion Caramitru, la Teatrul Național din București!…Coșmarurile, avatarurile, uneori în lumină, alteori în „amurguri” violete bacoviene, „aventurile” lui Vlad Bruker sunt realizate literar în maniera artei fantastice. Titlul romanului noii noastre romanciere – Nevermore aparține unei păsări „profetice”, alteori „aspră și de pradă” — un corb!… Originar irlandez, după „nemurirea” pe care i-a oferit-o Edgar Poe, în 1842 a devenit un mit vizual-audio al Americii și al Lumii. El transcende realitatea imediată în sfera științifico-fantastică a civilizației tehnice de astăzi. Sunt detalii și motive cu caracter vechi-filosofic, pe care Aristotel, neputându-le interpreta hermeneutic (am spune noi, în contemporaneitate), le-a botezat „metafizice” („după Fizică”). Așadar, după esențele „materialității” se interferă astfel aici și o sintagmă vizionară (Nicola Tesla — aceea a curentului devenit alternativ!)… Apărând Pasărea— Corb în fața parbrizelor, cio- cănind și spărgând geamul, teribila „arătare” potențează căutările, cercetările, realizările. Salvarea personajelor constă în creație — făptuire, precum în Faustul goethean, în acest roman: construirea unui spital, pentru copiii suferinzi; realizarea unei Cărți etc. În mod „alternativ”, precum în filosofia științifică a lui Tesla, Corbul poesc, croncănind „never- more”, potențează (și) eternitatea creației omenești, împlinirea în nepieritoare expresie a unei viziuni de nouă civilizație „planetară”. Ana Cristina Margu a îndrăznit – a „riscat”, cum, în chip obsedant, îi sfătuia pictorul Van Gogh pe contemporanii săi, concepând un roman realist-fantastic cu totul excepțional despre „actul” și „filosofia” sinuciderii. Viziunea ei poate fi receptată, încununată cu real succes, atât în marea masă a publicului, cât și în aceea a criticilor de astăzi. Vom trăi, vom nădăjdui, vom vedea.