Mihai Eminescu a militat pentru „o adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții”, considerând că aceasta „nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru” (Timpul, 1880, Notițe bibliografice, cf. Istrate, 1970, p. 149). De aceea cerea ca „elementele literaturii populare să se adune fără scădere și nealterate” (Ibidem). O importanță la fel de mare o acorda, cum se va vedea, limbii textelor din literatura română veche.
Substituind pentru o vreme limba literară cu sursa ei cea mai importantă (limba literaturii), George Călinescu a considerat că Eminescu este fondatorul limbii române literare moderne. Acest lucru se spune despre Dante și limba italiană și despre limba spaniolă a lui Cervantes. Problema se pune dacă aceste atribute incontestabile ale limbajului poetic eminescian se datorează numai exercitării limbii în atelierul său de creație sau este susținută și de cunoașterea teoretică și aplicativă a problemelor de limbă. Parcurgând manuscrisele eminesciene, se poate constata că poetul avea cunoștințe complexe și profunde de lingvistică generală, de lingvistică balcanică și, în contextul disputelor dintre curentele lingvistice din spațiul românesc din epocă, avea o foarte bună orientare în problemele de istoria limbii române.
- Lingvistica generală. Se știe că lingvistica generală modernă (structuralismul lingvistic) are ca fundamentare teoretică și aplicativă Cursul de lingvistică generală apărut cu peste un sfert de veac după moartea lui Eminescu (1916). În acesta sunt descrise multe probleme importante, cum ar fi caracterul dual al semnului lingvistic, caracterul sistematic al limbii și câteva dintre principiile comunicării verbale. Astfel, după Ferdinand de Saussure, semnul lingvistic este o entitate cu două fețe, alcătuit dintr-o imagine acus- tică și un concept, un sens. Saussure însuși nu-și arogă originalitatea acestei definiții, evocându-și precursorii. Printre mulți alții, în spațiul germanic, Eminescu îi putea cunoaște pe August Schleicher sau Max Müller, cu celebrele Lecții despre știința limbajului, ale acestuia din urmă. Definiția dată de Eminescu reține aceeași structură: ”o vorbă, ca sunet, implică un fond de înțelegere” (O, XV, p. 100). Adevărurile despre știința limbii sunt invocate de Eminescu pentru elucidarea unor probleme de limba română (apropo de purismul latinist sau de snobismul franțuziților).
O idee de o frumusețe rară în cursul lui Saussure, atunci când vorbește despre mutabilitatea/imutabilitatea în limbă, este aceea în care afirmă că în orice limbă și oricât de mult ne-am întoarce în timp, limba ne apare întotdeauna ca o moștenire a generațiilor precedente și nu stă în puterea individului de a o schimba (cf. Saussure, 1982, p. 105). Eminescu afirmă: „Noi nu suntem stăpâni limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar construim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia și inspirația noastră momentană, ci după ideea, în genere și în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspirație e un cuvânt de a ne atinge de această gingașă și frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparțin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăși floarea sufletului etnic al românimii” (O, XV, 98).
Limba română nu se putea întoarce la limba latină clasică, deoarece ea a evoluat din latina vorbită, populară, și a continuat mult timp ca limbă nescrisă: „Limba română de aceea s-a depărtat și s-a înmuiat de latină, pentru că de lungă vreme nu a fost scrisă” (O, XV, p. 100); Caracterul de sistem (elemente și relații interdependente), care stă la baza structuralismului lingvistic este invocat de Eminescu atunci când se referă la scoaterea cuvintelor nelatine din limbă: „Chiar celor care vor o purificare absolută a limbei, le vom răspunde că aceste vorbe pe care vor ei să le alunge, sunt așa de concrete, așa de întrețesute în țesătura limbii române, încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți” (…); Oricine cearcă a reduce limba numai la formele și materialul de cuvinte latine, întâi o sărăcește, stingând multe locuțiuni cu nuanțe deosebite” (O, XV, 102). De la romaniștii germani cunoștea importanța deosebită a limbii latine în raport cu limbile romanice și, de aceea își manifestă afecțiunea față de aceasta: ”Vom face pentru limba latină în țară la noi tot ce ne este prin putință” (Fragmentarium, 1981, p. 264).
- Lingvistica balcanică. Teoria substratului. În vremea când scria Eminescu, ling- vistica balcanică nu se constituise ca știință. Pe teren românesc, o lucrare de sinteză (La linguistique balkanique) a realizat la noi Rosetti, abia în anul 1985. Este adevărat că alte lucrări, cu caracter mai restrâns, apăruseră mai înainte în Europa. Eminescu se bazează pe o lucrare a lingvistului german Franz Miklosich, un prieten de-al lui Hasdeu, despre Elemente slave în limba română (1862). Descrie din punctul de vedere al straturilor lim- bii, populațiile din comuniunea lingvistică balcanică; români, bulgari, grecii din Moreea, sârbi, muntenegreni, dalmațieni, bosniaci, croați. Menționează, de asemenea, o serie de trăsături morfologice comune (formarea viitorului, configurația infinitivului, a cazurilor genitiv și dativ, postpunerea articolului…) și presupune „o sumă de elemente analoage în sintaxa acestor limbi” (Ibidem, p. 244).
Cât despre substratul limbii române, lucrurile îi sunt destul de clare: „Așadar, limba traco-iliră este temelia și substratul (…) Cum albanezii și românii sunt unul și același popor, unii au păstrat limba tracă, iar cei din urmă și-au apropiat dialectul latin vulgar, nu mai e azi nicio îndoială!” (Ibidem, p. 243, 245). Sunt mai multe astfel de însemnări în manuscrise, ceea ce înseamnă că Eminescu a înțeles foarte bine teoria substratului, definitivată, în epocă, prin mai multe studii, de Hasdeu.
- Istoria limbii. Pe vremea lui Eminescu nu apăruse încă la noi o carte de istoria limbii române. B.P. Hasdeu ținea din 1874, la București, un curs înrudit de filologie comparată. În primul curs, arată utilitatea acestei științe, mai ales în România, pentru că „Aici toată lumea croiește teorii filologice după chip și asemănare, torturând prin neștiință limba română” (Hasdeu, 1988, II, p. 490). Eminescu, mai mult ca sigur, n-a audiat cursurile lui Hasdeu, dar, din cunoștințele sale, se vede că era familiarizat cu metoda comparativ-istorică. La Viena audiase cursul de lingvistică romanică al celebrului romanist Adolf Mussafia, citat, cu referirile lui la limba română, de B.P. Hasdeu.
Principiile indo-europenisticii sunt trei: arbitrarietatea semnului lingvistic, caracterul evolutiv al limbilor și caracterul constant al transformărilor fonetice. Despre caracterul evolutiv al limbilor, cu aplicație la limba română, Eminescu afirmă: „Am fi cam temerari de-a susține că limba noastră și-a sfârșit deja curățirea sa, că e organizată, că a ajuns la stadiul ultim al dezvoltării sale (…) Limba noastră, placăne-o a crede are un trai lung și de aceea îi trebuie o dezvoltare lungă” (Fragmentarium, 1981, p. 248).
Avea cunoștințe despre legile fonetice ale trecerii de la latină la română. Într-o primă fază, cunoscută fiind toleranța lui față de limba slavă, arată: „Legile noastre fonetice sunt cele vechi slave, care însă sunt neobișnuit aproape de cele romanice, așa încât contopirea lor în limba română este naturală” (cf. Istrate, 1970, p. 155). Toleranța însă se baza pe o simplă presupunere, pe care, până la urmă, poetul a anulat-o, ceea ce dovedește că a continuat să se perfecționeze. Astfel, citind probabil din scrierile lui Hasdeu sau din romanistica germană, ajunge la adevărata înțelegere: „Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit de mult evoluția lor; în momentul în care românii au primit cuvintele slavone, limba era formată deja” (O, XII, p. 122; cf. și Țepelea, 2001, p. 129).
Dar Eminescu nu s-a bazat numai pe o cunoaștere teoretică. El cunoștea primele ediții de texte ale lui Cipariu, din Analecte: „Crestomația sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858), cuprind transcrieri exacte din vechi tipărituri românești. Texturile cărților bisericești din suta a XVI-ea și a XVII-ea i-au servit învățatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă (X, p.114).
Se pare că, în spiritul romantismului vremii, cunoașterea istoriei și a limbii române vechi declanșase în epocă o emulație generală. Kogălniceanu începuse în Arhiva românească publicarea cronicilor moldovenești, după care tipărește în trei volume Letopisițile Țării Moldovei (1845, reeditate în 1874). Hasdeu conduce, din 1860, Arhiva istorică a României, înființează în 1870 revista de profil Columna lui Traian, scoate în anul 1873, Istoria critică a Românilor și, cinci ani mai târziu, tipărește primul volum din Cuvente den bătrâni. Angajat în această emulație, Eminescu salută, în ziarul Timpul, apariția primului volum Cuvente den bătrâni, căruia îi subliniază importanța științifică.
Dintr-o scrisoare către Titu Maiorescu aflăm că „Am adunat multe vechituri, manuscripte și tipărituri vechi românești, pe care le-aș lua bucuros cu mine (…) spre a-mi umple timpul liber cu adunarea de cuvinte și locuțiuni!” (cf. Istrate, 1970, p. 155). Din cercetarea acestora își dădea seama de trăsăturile limbii noastre vechi: „Începe a mi se face clar că limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii (…) În hârțoage vechi am descoperit mai multe timpuri care au fost uitate, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe și chiar două moduri noi, deși defective. S-ar putea strânge material pentru o sintaxă românească (…). Cheia pentru fonologia românească îmi pare de asemenea, sigură” (Ibidem).
Cunoaște unul dintre factorii interni cei mai importanți ai apariției traducerilor în limba română: „În urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericile reformate limba națională (…) ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română (…) a luat inițiativa unui sinod, ca măsură contrarie reformațiunii, tipărirea de cărți românești ortodoxe, pentru a feri poporul și preoțimea de a se adăpa la izvoare eretice” (X, p. 84). Are, de asemenea, o înțelegere foarte modernă asupra felului în care se făcuseră traducerile canonice din limbile slavonă și greacă, făcând aceeași constatare pe care au confirmat-o mai târziu istoricii limbii: „Fiind texte bisericești traduse din grecește ori slavonește, textul român urma din cuvânt în cuvânt și virgulă după virgulă originalul, încât de sintaxă, deci de spiritul limbii române nu pute fi nici vorbă măcar” (Ibidem, p. 115).
În schimb, îl apreciază pe Hasdeu, care editând textele bogomilice face cunoscută literatura populară, noncanonică: „Drept care dumnealui în colecția de față, ne dă graiul viu al românului (…) Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuințe locale și momentane de niște autori români, oameni din popor, care nu știau multă carte și scriau așa cum se vorbea în zilele lor” (Ibidem). Importanța documentelor și a actelor particulare, neîncorsetate de sintaxa străină, scrise de pisari, consta tocmai în aceea că ne oferea limba vie: „A aduna rămășițele graiului viu din documentele private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii” (Ibidem). Dar lucrarea de o importanță extraordinară, așa cum o prevăzuse Eminescu, Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea va apărea abia în anul 1979. Același lucru caracteriza și limba predosloviilor românești, deși unele dintre ele erau traduceri, editate, în parte, de Aurelian Sacerdoțeanu abia în anul 1938.
- Dispute filologice. Având o înțelegere complexă și corectă asupra naturii limbii române, Eminescu a fost categoric împotriva purismului etimologizant, care, și prin atitudinea vehementă a lui, își pierduse treptat poziția dominantă la Academia română. La nivelul figurativului, caracterizarea puriștilor care militau pentru scoaterea cuvintelor nelatine din limbă, exista în epocă metafora pamfletistului de excepție care a fost B.P. Hasdeu. Etimologiștii erau comparați de Hasdeu cu arheologii în fața unei mumii egiptene: scoasă la lumină, conservată, dar fără viață.
Eminescu nu scrie pamflete literare ca Hasdeu sau Alecsandri despre cei care maimuțăresc limba în virtutea unor principii arbitrare („negăsind jucării de stricat, ne-am apucat de limba” – O, XV, p.102). Contra puriștilor mai ales, este mai categoric: „A crede că un popor de peste zece milioane de suflete a fost compus numai din nătângi și că n-au avut nici destul auz, nici destulă minte pentru a-și plăsmui o limbă cumsecade (…) o asemenea credință este o insultă pentru nația română care au vorbit și au scris bine înainte de a fi sămânță de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian” (Găitănaru, 2001, p. 84). Aceste modificări nu pot fi justificate de argumentele „științifice” ale latiniștilor: „Cercetările sunt foarte interesante, foarte bune, foarte folositoare ca atari, dar a trece cu ele în domeniul faptului, astfel încât fiecare descoperire nouă să fie mama unei ortografii și a unui sistem de limbă, nouă ni se pare a fi fapta cea mai nedreaptă față cu o lume ce scrie și cetește” (Fragmentarium, 1981, p. 253). De altfel, consideră că „toată procedura se-ntemeia pe o eroare și pe neștiința stadiilor prin care trece o limbă” (Ibidem, p. 243).
Dar Eminescu se întrece în imaginar cu Hasdeu, creând o metaforă mult mai verosimilă decât simbolul egiptean al mumiei (o scenă în care fiecare actor să-și spună replica în dialectul lui): „Nimic n-ar fi mai ciudat decât un teatru ai cărui membri să aibă fiecare o coloratură diferită în pronunție (…) totuși, pronunția pe scenă să fie pretutindenea una și aceeași – cea națională!” (Ibidem, p. 251, 252).
Sunt date multe exemple de diferențieri între aria dialectală nordică și cea sudică. Astfel, la munteni consideră „o greșeală a pronunției” durificarea unor consoane (d-aur, p-aici, dă aur, pă aici), lucru care se întâlnește și la moldoveni și bucovineni (sî facâ, sî tacă, faceț, toț). La fel, în aria sudică, cea care a dat norma literară, sunt cosemnate formele joc, judecată, just, iar la moldoveni și ardeleni corespondentele neliterare gioc, giudecată, giust (cf. Ibidem, p, 250, 251). La moldoveni sunt trecute și fonetismele barbat, îmbraca, legana (cu a aton netransformat în ă) și prelungirea (diftongarea) lui e accentuat: pèpene, rèce trèce (Ibidem).
Manuscrisele eminesciene, conțin și alte consemnări ale unor diferențieri dialectale. El observă, printre altele că și textele bisericești vechi conțin diferențieri, că acestea constituie „o pată a cărților bisericești tipărite demult și a fost până azi” (Ibidem, p. 250). Este importantă deosebirea între cărțile tipărite demult, pe care le cunoștea Eminescu, și cele din epocă. Referitor la acestea din urmă, situația este diferită. După realizarea tipăriturilor de texte canonice de către Antim Ivireanul, a început unificarea limbajului religios, despre care cu îndreptățire vorbește Ion Eliade Rădulescu, recomandându-l ca exemplu de unitate. Eminescu, tributar și evoluției teoriilor ortografice (ortografia de la Convorbiri literare s-a impus, în mare măsură, prin Titu Maiorescu, în primul sistem al Academiei Române din 1881), deși văzuse, la nivel figurativ „poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, părea mai tolerant, recomandând pentru cei maturi, modelele existente: „Astăzi, când ziare, profesori, ba până și o academie și-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman și adăpost împotriva limbii păsărești, practicată de gazetari, sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist român (C. Negruzzi) și ale celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)” (cf. Istrate, 1970, p. 158). Dar poetul era conștient că normele muntenești reușiseră în timp să se impună la nivel național: „Pronunția cea din Țara Românească ridicată azi la gradul de națională” (Fragmentarium, 1981, p. 252). Constantin Negruzzi era, se pare, recomandat și pentru faptul că înțelesese apelul la unificarea limbii, al lui Ion Heliade Rădulescu („Eu sunt acela care am scris urmând gramatica muntenilor” – cf. Dima, 2011, p. 13); Vasile Alecsandri făcea parte din colectivul condus de Titu Maiorescu, ce oficializase prima reformă ortografică. Pentru cei mici era însă mult mai îngrijorat: „Silescu-se oare profesorii de prin gimnaziile românești ca să-și învețe junimea a-și pronunța bine limba lor natală? (…) să ne silim prin școli, de nu în casă și-n viața publică, de-a introduce o pronunție generală” (Fragmentarium, 1981, p. 252).
Aceasta a fost, de fapt, și soluția Academiei Române din 1881, care a impus în școlile de toate gradele, de la vorbire până la materiale didactice și manuale, obligativitatea siste- mului ortografic adoptat.
- Preocupări aplicative de limbă actuală. În manuscrise se întâlnesc multe consemnări despre fonologie (legile accentului, cantitatea silabei), o parte foarte extinsă despre vocabular (sufixe vii și sufixe moarte, prefixe vii și prefixe moarte, adică productive și neproductive) și o parte, cea mai extinsă, de glosare ale cuvintelor din română, ro- mâno-germană, o culegere de sintagme și cuvinte răzlețe. Spații mari ocupă echivalențele interlingvistice (română, latină, franceză, germană, elină, rusă) ce par adevărate exerciții de traductologie.
Foarte interesante sunt manuscrisele 2258 și 2268, care au ca subiect terminologia sonorității, probabil pe baza intuițiilor lingvistului german, Heyse, într-o perioadă când, în lingvistica europeană, încă nu apăruse teoria câmpurilor semantice a lui Trier. Gramatica se întâlnește în manuscrisele 2269 și 2271, în care este descris verbul, după modelul gramaticilor germane, ca zeitwort. Este descris ca parte principală de vorbire, deoarece prin el se exprimă predicația: „Au deci puterea enunciației” (Ibidem, p. 257). Descrierile sunt, probabil, elaborate în urma studierii lucrării lui Adolf Mussafia despre Morfologia românească (Eminescu se înscrisese, în perioada vieneză, la cursurile acestuia). Sunt folosite multe criterii de subclasificare, organizate, de regulă, în structuri antonimice: concrete-abstracte, obiective-subiective, tranzitive-intranzitive. După flexiune sunt cla- sificate în patru conjugări. Verbele obiective se caracterizează prin recțiune cazuală, cele tranzitive prin opoziția activ-pasiv, iar împreună, tranzitivele și intranzitivele, prin opoziție activ-reflexiv. Unele verbe sunt reflexive „prin firea lor”, adică inerent (întotdeauna) reflexive. Întâlnim și descrierea verbelor factitive sau cauzative, cu aspecte care au fost surprinse la noi abia în gramaticile de ultimă generație.
- Mihai Eminescu n-a fost lingvist, dar a fost preocupat, cum s-a văzut, în permanență, de problemele reale ale limbii, ascultând, se pare, de mentorul Junimii, care teoretizare despre condiția materială a poeziei. Totodată, a înțeles limba ca un instrument reprezentativ de comunicare, acuratețea ei, în publicistică, fiind prima garanție a autorității și credibilității elementelor de conținut. Titu Maiorescu arăta: „Forma limbii naționale care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” (DGLR, 2005, p. 58). Ceea ce coincide cu ideea lui George Călinescu, de a-l compara, în privința rolului jucat în evoluția limbii române literare, cu importanța lui Dante și Cervantes, pentru limbile lor, din cealaltă parte a Europei.
Comentarii recente