BALETUL

A plecat o frunză

De pe creanga ei ondulând

Către pământ,

Lâng-o petală de floare

Pe jos așezând.

 

Lacrimi din soare picurau

Pe crengile năvălite de rouă.

Încet, fiorul unei rădăcini,

Și ea, răvășită-n adâncuri,

Despletea aromele pârguite

În ocheadele colorate și dulci.

 

Amăgirea într-o ceașcă de lut

Cu iz de borhot și de prună

La pervazul ce ducea înspre lună.

 

Gândul meu răsucit de departe,

Pregătit de-nceput și de moarte.

Gândul meu, învelit aici și acum,

A găsit întrebarea pe drum,

Poticnită lângă semnul antum.

 

 

TAINĂ

O zi curioasă, rătăcită din rând,

Hărţuia caldarâmul de ploi,

Șezând-neșezând

Printre flori și gunoi.

 

Amăgise un soare din hăţișul de zori

Să culeagă câmpia-n broboane de rouă

Și-ncurca-descurca de o mie de ori

Potecile din pajiștea nouă.

 

Întoarce-te, i-am șoptit, intră-n șir,

Am nevoie de ultima clipă.

Tu te miri, eu mă mir,

El se duce-n risipă.

 

Doar știai că din rouă, din flori și din raze,

Cineva, într-un gând, mă chemase,

Că speranţa lui, hărăzită să piară,

Mă fixase în muzeul de ceară.

 

O CANDELĂ

Un pahar pe boabe reci

Răvășeală peste vise

Pentru-o zi în care treci

Gândurile nepromise.

 

Gândurile de-ar conta,

Hoinărind în micul timp,

Drumul lor, prin ziua ta,

Într-o zbatere. În schimb,

 

O lumină poate pune

Lângă boaba din pahar

Și cu boaba de-ntuneric

O va înveli-n zadar.

 

Orișicum, așteaptă seara

Să se scurgă-n dimineaţă,

Pentru a aprinde ceara

Curcubeului prin viaţă.