hai pur și simplu să fim,
între palisadele cerești
și dezmățul cotidian.
neînfricat tu,
eu fără asemănare
intre culmile ce străpung apele din nori
gânduri de ieri, de azi,
nesfârșite decăderi.
nemiloasele înfrângeri ale Zeilor.
șerpuind pe urmele nașterii noastre,
târându-ne neputincioși
prin preamăritele sfințenii-
prea mici,
cu gânduri prea îndrăznețe.
de ce?
să mergem mereu acolo
spre zarea prea albastră
pentru a ne înfrupta?
uitându-mă spre oameni mi s-a făcut greață…
de prea multă speranță,
cutezanță!
ce nesimțire, noi,
prea necioplite ale noastre strămutări
către Dumnezeu.
vreau să uit că sunt încă un muritor,
si dacă Icar a murit zburând către tine Doamne
atunci ce șansă mai avem noi,
cei ce nici saltul nu-l cunoaștem…
si atunci când coborâm din sânul tău iubire,
nu vreau să mai aud nimic.
doar liniștea gândului de a fi,
doar noi și cutezătorii
***
m așezat pe piatra din deal,
coline peste coline
gândurile noastre.
caii sălbatici, legați la picioare
stăteau tăcuți,
în spatele casei tale.
mi-ar fi plăcut așa să te leg și eu,
să te văd mereu
cum privești spre casa mea…
zâmbind am depănat amintiri,
pe veranda de lemn.
soarele de vară
ne mângâia chipurile.
iar seara când tu dormeai,
m furișat să-ți las în prag
apă de izvor.
am luat câteva picături în gură
și le-am picurat pe buzele tale.
prea frumoasă clipa –
pădurea nemișcată,
caii pironiți locului,
lupii tolăniți pe dușumea
și două inimi,
galopând pe toate cărările pe care le-am fi putut umbla.
***
sub talpă iarba nouă,
pe cer străvechi sunt toate.
când lumea a început să se piardă
sub tăișul armelor,
printre pomii verzi
ai unei lumi de mult apuse
ne-am văzut față în față –
eu, soarele, păsările,
și un strop de nemurire.
elixirul unei simple vieți
***
tu nu erai așa.
ba da, doar că nu m-ați văzut voi
de ce acum?
de ce nu mai devreme,
poate îmi era mai usor…
ai grijă, de el.
de când ne-am cunoscut
îmi tot spui să am grijă.
eu nu mai vreau să am
vreau să fiu.
cu voi de-a curmezișul
sau peste voi,
dacă e nevoie.
și de când nu iți mai pasă?
știu de unde am plecat,
și cu cine.
nu este o singură
pasăre măiastră
doar ca Autorul a ales doar una
spre referință.
ai devenit prea solitară…
‘a mă da’
ai văzut că și piscul pe care stăm
de aici de sus e doar el,
dar toate piscurile
pleacă tot de jos, din același pământ.
nu e nimic dezrădăcinat,
doar dacă te uiți de sus
și voi vă uitați mult prea de sus la mine…
te-ai uitat în ochii mei
privirea-ți mult prea înăuntru,
decât afară.
știam că nu m-ai auzit,
de acolo.
am suflat din străfundul plămânilor,
puf de păpădie s-a întins in zarea portocalie.
soarele își căuta cuib
în plapuma de nori. plec…
‘a mă da’
ce ghicitori mai spui și tu.
zâmbind te-am privit
coborând printre stejari.
nedumerit,
și la fel de curios.
ți-ai întors privirea –
în albastrul de nu mă uita
am știut
că vei rămâne mult timp
aici
***
când soarele
arde precum o suliță pe cer,
razele-i așază
marmură de granit –
o preafrumoasă fată.
chipul ei sticlește
nuanțele albastre
din ochii lui,
și bolta de pe cer.
iar el mereu vine
și îngenunche la umbra ei
marmură de granit –
o preafrumoasă fată.
când rugăciunea lui sfârșește
în fiecare zi, același ceas,
cu pumnii lui din multe bătălii
în toate învingător,
numai aici nu.
începe iar
bucată cu bucată,
să sfărâme în țăndări
marmură de granit –
o preafrumoasă fată.
cioburile îi sfredelesc
tot trupul, însă inima lui bate
nebună și mai tare!
cu mâinile-i ferfeniță,
lacrimile-i se preling
pe roșul din pământ.
și la apusul soarelui
tot el,
lipește bucată cu bucată
marmura de granit –
o prea frumoasă fată.
iar el revede albastrul
său în ochii ei.
pe piedestalul lui,
idoli ciopliți
tot ei,
idoli zdrobiți
***
la capăt de lume,
pe muntele tăcut
fulgi de zăpadă
și petale de cireș,
curgeau din cer
în viforul de iarnă,
venit la capăt de primăvară…
nicio țipenie de om.
doar vâltoarea albă
a neștiutului,
târâm scutit de mână omenească.
și acolo, în pădure
în cabana de lemn
mocnește focul.
iar el mă așteaptă
cu bucatele pe masă.
doar pașii mei
și Domnul pe cărare
Comentarii recente