Toată noaptea m-am zvârcolit. Dimineața mi s-a părut că a venit devreme. M-am trezit în mijlocul patului, în șezut, transpirat și cu cearceaful adunat sub mine ca o frânghie. Nu țipam, nu vorbeam, dar cineva, ca o voce independentă situată în creierul meu amorțit, repeta obsedant cuvântul bicisnic. Tălpile mă furnicau când au atins gresia prea rece pentru un dormitor. Deși nesul cu lămâie și gheață m-a revigorat, vocea aceea dintre sinapsele mele, greu de definit ca tonalitate, mă agasa. Încercam să-mi amintesc când folosisem pentru ultima dată cuvântul sau expresia care-l includea. De câteva zile nu ieșisem din casă, la telefon mă conversasem cu persoane care, cu siguranță, nu cunoșteau cuvântul, deci ar fi fost imposibil să-l fi utilizat. Prietenii mei erau plecați în vacanță, eu lucram de acasă – optasem pentru variantă din cauza caniculei și poate de aceea resimțeam un disconfort psihic; nu depresie, nu anxietate, nicio altă tulburare pe care aș fi putut s-o tratez medicamentos. Eram trist, aparent fără vreun motiv anume. Iar bicisnic, apărut așa, din neant, mă enerva și mă deruta.

Știrile citite de pe telefon, revistele răsfoite, îngrijirea lui Leo – motănelul excesiv de alintat și revendicativ – m-au comutat cumva pe real. Țigări nu mai aveam; oricum, apelam la ele dintr-un răsfăț păgubos. Îmi propusesem să termin cartea care-mi fusese dată spre lecturare și analiză – 600 de pagini. Mulți scriitori trimiteau manuscrise în vederea publicării. Selecția era riguroasă, dar tot mai treceau lucrări, pe vârfuri, împinse de la spate. Ca peste tot!, îmi spuneam și mă străduiam să nu mă implic emoțional în deciziile care veneau după mine. O vreme, cochetasem cu ideea de a înființa o editură; abandonasem, sfătuit de un amic depășit, după trei ani, de procesul nașterii cărților. Astfel încât rămăsesem la profesia mea de bază, activitatea la editură reprezentând al doi- lea job.

În dimineața aceea… bicisnic, da: vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligență, de energie… Nu-mi veneau în minte alte sinonime, dar nici nu realizam prin ce mecanisme ciudate creierul meu rămăsese blocat între literele care confereau un sens îndepărtat de percepția mea asupra sinelui. Ascultam un vals de Eugen Doga. Tristețea se lățea, picta pereții în gri peste alte priviri și voci rămase în ziduri.

Fărâmițam pâine pentru păsărele și-mi ziceam că poate cuvântul care mă trezise și aerul din jurul său avea legătură cu…

*

Începusem de curând să lucrez la editură; angajat cu jumătate de normă. Mă atrăgea jobul. Fusesem repartizat la colecția ,,romane contemporane”. Mă aflam în biroul unuia dintre redactorii de carte; părăsise încăperea pentru a răspunde la un ,,apel privat” – spusese cu o oarecare grimasă care-i schimonosise fața senină, de fel. Nu mă așezasem pe scaun, încă aveam în mână manuscrisul și referatul.

Când cineva a deschis ușa, nu am întors fața, convins fiind că revenise redactorul. Analizam ordinea aproape maniacală de pe biroul acestuia, amintindu-mi, nu fără a schița un zâmbet discret, dezordinea care trona pe biroul meu – deși acolo, în aparentul haos știam fiecare obiect sau hârtie unde se află. Mă surprindea tăcerea din jur. Deodată:

  • Bună ziua, domnule! Mă numesc Ingrid Îmi permiteți să vă las un manuscris?

Surprins de apariție, m-am întors către ea: păr lung, șaten deschis, creolă cu ochi albaștri, sprâncene frumos arcuite, zveltă, gracilă, atitudine aristocratică.

  • Bună ziua, domnișoară! Ați greșit camera. Manuscrisele se predau la secretariat și, de regulă, se transmit pe adresa de e-mail.
  • Nu pot să deschid e-mailul; este motivul pentru care mi-am permis..
  • OK! La secretariat,..

Părea nelămurită și indecisă în ceea ce privește traseul de urmat. Ușa rămăsese întredeschisă. În dreptul ei a apărut redactorul.

  • Domnișoara? s-a interesat, fixându-mă.

Ea, fără să aștepte răspunsul meu, ignorându-mă vădit, s-a adresat acestuia:

  • Am purtat o discuție irelevantă cu domnul. Am adus un manuscris. Ingrid Titulescu mă numesc.
  • Aveți deficit de înțelegere sau dânsul s-a emoționat? Mai degrabă consider că este valabilă prima variantă. A doua… categoric, nu! Nu pentru că nu ar dispune de emoții, .. Am surprins finalul discuției voastre. La secretariat, domnișoară! Reiterez!

Ingrid a înălțat bărbia, descriind un arc de cerc evident. A strâns ușor pleoapele, astfel încât a rămas doar o fantă prin care i se zărea privirea tăioasă.

  • Domnilor, știu ce insinuați. Surprinzător că nu recunoașteți numele… Sunteți bizari, infatuați, nesăbuiți, folosiți un ton nepotrivit, îmi ignorați sentimentele, purtându-vă astfel. Dar nu m-ați distrus. Cu siguranță, aveți un director. Unul dintre voi va înregistra manuscrisul la secretariat, dacă nu vreți să merg mai departe. Este inadmisibil! Doamne, unde am ajuns! O veritabilă junglă!

A trântit manuscrisul pe birou – o mapă dichisită, apoi a ieșit ciudat de calmă, lăsând ușa crăpată.

Redactorul s-a poziționat în dreptul ferestrei. A tăcut o clipă, apoi:

  • Nu m-am confruntat cu o asemenea neobrăzare. Este bolnavă, Paul, sau are tulburări de personalitate! Du-te și înregistrează manuscrisul, te rog! Aș vrea să fii discret în ceea ce privește întâmplarea!

Nu mă așteptam la o astfel de reacție din partea lui, după cum nu înțelegeam de ce evenimentul trebuia trecut în subsidiar. Încuviințând și ridicând, la rândul meu, sprâncenele, am părăsit încăperea, suficient de bulversat pentru a lămuri secretara care se interesa de ce depuneam eu acel document. Doar am bâiguit:

  • Așa se cuvine!

*

La sfârșitul programului, am intrat în cafeneaua de pe aceeași stradă – cochetă, câteva locuri, bibliotecă suspendată, flori, muzică de Cohen. O descoperisem recent și, în fiecare zi în care lucram la editură, îmi savuram acolo cafeaua de ora cinci; se întâmpla luni și miercuri. În restul zilelor lucram câte 12 ore, inclusiv sâmbăta. La ora aceea mesele erau ocupate.

Voiam să ies, când am auzit:

  • Dacă nu te deranjează, te poftesc la masa mea! Nu ți-am reținut numele…

Ingrid, purtând altă vestimentație, semn că locuia aproape, îmi arăta, cu privirea și aceleași gest amplu de ridicare a bărbiei, scaunul liber.

Pe moment am intenționat doar să salut, apoi, gândindu-mă la cafeaua mult visată și eludând din memorie incidentul din cursul zilei, am consimțit:

  • Accept, mulțumesc, chiar dacă nu- mi amintesc să-ți fi comunicat identitatea! Ne tutuim?… Paul, deci!

Un zâmbet sarcastic i-a brăzdat fața.

  • Paul și mai cum?
  • Este suficient! În altă ..
  • Să-mi programez invitația? s-a interesat cu o naturalețe care l-ar fi enervat și pe cel mai temperat om.
  • Evident, nu! Poate ne vom intersecta la editură; tu, interesându-te de soarta manuscrisului, eu, întrebând secretara care este manuscrisul următor – în vederea evaluării.

Ea sorbea din cafeaua fierbinte. Eu comandasem cola și cafea americană. Cohen cânta Hallelujah.

(fragment din volumul în lucru)