O noapte de iarnă – ANA CRISTINA MARGU

Capitolul 1

Unchiul Ilie a venit să doarmă la noi în apartament într-o seară de iarnă. Mama i-a spus că poate să rămână peste noapte, iar el și-a lăsat ranița jos, vizibil ușurat. Mai târziu a venit în camera mea și a surorii mele. Mama ne-a informat că unchiul va dormi cu noi. Așa că sora mea i-a cedat patul ei unchiului și a venit în patul meu. Prezența lui în camera noastră ne stingherea, deși nu am fi putut spune exact de ce. Nu era primul om pe care-l găzduiam, dar el era altfel. Un bărbat, fie el și unchi, în camera unor fetițe, părea ceva nefiresc. Mă gândeam că va fi o noapte lungă și foarte stresantă. Îl priveam pe furiș, ca pe un obiect străin, lăsat din greșeală într-un loc familiar. Hainele lui păreau să fi adunat toate mirosurile locurilor prin care trecuse: gara, cârciumile, piețele. Și-a desfăcut nasturii pufoaicei lui cenușii cu mișcări lente și a dezbrăcat-o. Pe dedesubt purta un pulover de lână, de culoare verde închis, deșirat pe alocuri. Mai târziu, când i s-a făcut cald, și-a scos puloverul și a rămas într-o cămașă cadrilată. Apoi, după încă o vreme, și-a scos și acea cămașă, rămânând într-un fel de un- derwear cu mânecă lungă. La final, și-a dat jos pantalonii de postav maro și a rămas în indispensabili. Ținuta de pe urmă era cam „izânită”, așa cum ar fi spus bunica dacă ar fi văzut-o. Ne prefăceam că citim, în timp ce îl priveam furiș. Nu reușeam să ne relaxăm. Stăteam sub pătură și ne simțeam străine în propria cameră. De obicei, înainte de somn, surioara mea voia să ne jucăm și mă trăgea de mânecă ca să-mi spună câte un mic secret. În seara aceea, însă, nu și-a mai întors privirea spre mine. Stătea tăcută și nemișcată, cu ochii larg deschiși, de parcă orice mișcare ar fi tulburat echilibrul firav al încăperii. Unchiul Ilie era acolo, dar, în același timp, părea departe. Un om care mergea mult și se oprea rar, doar ca să doarmă în casele altora. Noi eram doar o haltă, nu un loc în care să rămână.

Capitolul 2

Unchiul Ilie stă întins pe spate, cu mâinile pe piept, privind liniștit tavanul. Sub lumina slabă a veiozei, pielea lui pare ca de ceară. Noi ne prefacem că citim, dar continuăm să privim furiș spre el. În odaie e cald, prea cald. Aerul devine greoi, ca și cum timpul însuși s-ar fi îngreunat. Nu ne simțim confortabil. Prezența lui schimbă ordinea lucrurilor, face aerul să vibreze altfel. Ochii lui albaștri rămân larg deschiși, ca o pată de cerneală în semiîntuneric. Și, apoi, fără să se întoarcă spre noi, fără vreo introducere, unchiul Ilie începe să vorbească:

• Măi fetelor, să știți voi că viața… Vocea lui e blândă, joasă, poate prea joasă. Ciulim urechile. Cuvintele se insinuează între noi, umplând golurile.
• …viața e ca o haină prost croită. Întotdeauna te strânge undeva, oricât ai încerca s-o potrivești. Tăcem. Ascultăm. Nici măcar nu mai respirăm cum trebuie.

• Te uiți la ea, la viața ta, așa cum te-ai uita la o cămașă întinsă pe pat, abia cumpărată. Îți Crezi că o să-ți vină bine. Dar, când o îmbraci, mânecile sunt prea scurte, gulerul te zgârie, și materialul e mai aspru decât părea. Nu ai ce face. O porți așa, cu speranța că, în timp, se va așeza mai bine pe tine. Dar timpul trece, și cămașa e la fel de rigidă, la fel de incomodă. Și când, în sfârșit, începi să te obișnuiești, să-ți spui că poate așa trebuie să fie, că așa e pentru toată lumea, vine cineva și ți-o smulge. Rămâi în pielea goală, tremurând, și n-ai timp să-ți mai alegi alta. Eu și sora mea ne privim scurt, dar nu ne spunem nimic.

• Și, știți ce e cel mai rău? continuă el, ca și cum nici n-ar aștepta vreun răspuns. Nu ne alegem niciodată singuri cămașa Ne e dată. O primim ca pe o moștenire. Poate a fost croită pentru altcineva. Poate nici măcar nu e a noastră. Dar o purtăm, că n-avem încotro. Rămânem neclintite și ascultăm. Îl privim, dar el nu ne privește pe noi, ci tavanul, ca și cum lui i-ar vorbi.

• Dar, măi, fetelor, să nu credeți că e ceva de făcut. Nu e nimic de făcut. Viața se întâmplă așa cum vrea ea, nu cum vrem noi. Câteodată, te lasă să crezi că tu Câteodată, îți face o favoare, îți dă o zi bună. Dar tot ea vine și-ți ia tot înapoi, fără explicații. Unchiul se oprește, ca pentru a-și lua un răgaz înainte de a continua. Așteptăm în liniște, aliniate în pat, nemișcate, ca două păpuși. Nu clipim și, abia dacă mai îndrăznim să respirăm.

• Iernile din satul meu erau lungi, spune el, cu ochii fixați în tavan. Uneori, zăpada se ridica până la ferestre, iar lumina intra în casă într-un fel ciudat, prin geamul înghețat. Nopțile erau atât de reci, încât te trezeai cu genele lipite de Dar mie îmi plăcea. Ieșeam afară, îmi afundam cizmele în omăt și priveam fumul cum se ridica din coșurile caselor. Mă gândeam că fiecare fir de fum e ca un gând care urcă spre cer. Ne uităm la el, fără a mai ține cont că n-ar trebui să-l privim atât de insistent.

• Și? mă aud întrebând.
• Și Așa erau iernile. Lungi. Ca o poveste spusă prea lent, de cineva care se teme să ajungă la final. Tace o clipă, apoi continuă.

• A fost o fată… O fată cu ochii Poate o chema Maria. Sau poate am uitat cum o chema și doar așa îmi place mie să-i spun. O vedeam vara, atunci când umbla desculță prin iarba arsă de soare. Nu i-am spus nimic. Nimic din ce-aș fi vrut. Într-o zi, însă, n-a mai apărut. Plecase. A dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo.
• Și nu te-ai dus după ea? întreabă sora mea, mai mult șoptit. Unchiul râde scurt.

• Nu atunci. Dar am încercat mereu s-o găsesc, în toate locurile prin care am trecut. N-a fost să fie.bSe lasă liniște. Veioza aruncă umbre lungi pe pereți.

• Dar ai mers mult la viața dumitale, îi spun. Am auzit că ești mereu plecat, mereu pe drum. Unde te duc drumurile astea?
• Asta e problema cu drumurile, măi fetelor, spune el. Nu se termină niciodată acolo unde crezi. Își sprijină capul pe o pernă tare și se uită la noi ca și cum ar aștepta să înțelegem.

• Și ce faci atunci când drumul se termină într-un loc în care n-ai vrut să ajungi? insist. Unchiul închide ochii pentru o secundă.

• Te prefaci că acolo ai vrut să..Se lasă o tăcere în care ne auzim doar bătăile inimii. Apoi continuă.

• Am fost la o cârciumă, într-o iarnă. Și, acolo, un bărbat mi-a dat o palmă. N-am Nu de frică, ci pentru că, în clipa aia, am simțit că nu mai sunt eu. Că palma aia n-a fost pentru mine, ci pentru altcineva, un bărbat care poate murise demult, fără să știe. Înghițim în sec.

• Și? Ce-ai făcut? întreb, curioasă.
• Nimic, spune el. Am plecat. Am mers, am tot mers, și am ajuns altundeva.
• Unde anume? întreb, sfioasă. Ochii lui par pierduți într-un loc unde noi nu putem ajunge.

• Într-un vis, adaugă după un timp, mă plimb printr-un câmp plin de maci roșii, întins până unde vezi cu și e liniște. O liniște care nu există nicăieri în lumea asta. Ne învăluie un fel de vrajă. Respirația surorii mele nu se mai aude. Nici a mea. Îndrăznim să mai punem câteva întrebări, dar răspunsurile lui vin încet, îmbrăcate în alte povești, de parcă adevărul, gol-goluț, n-ar fi ceva ce poate fi spus. Apoi, deodată, mama deschide ușa.

• Ce-i cu lumina aprinsă la ora asta? S-a făcut târziu!, ne ceartă ea. Ne retragem în tăcere sub pături. Lumina se stinge. Dar, în întuneric, cuvintele unchiului Ilie încă plutesc. Apoi, încet, adorm. În vis începe iar să povestească. Despre un sat cu ierni lungi, despre o fată cu ochii verzi pe care a iubit-o într-o vară, dar care a plecat înainte ca el să-i poată spune ceva. Despre o noapte în care într-o cârciumă cineva i-a dat o palmă, iar el nu a ripostat, nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că, în clipa aceea, nu mai simțea că e el, despre visul recurent cu un câmp de maci. Dar și despre despre drumuri care se termină mereu în altă parte decât credeai, despre o fotografie pierdută și câte altele.

Capitolul 3

Dimineața are un aer cenușiu, ca un desen în creion peste care cineva a trecut cu mâna murdară. Aerul din cameră e stătut, cald, învechit. Când deschid ochii, unchiul Ilie e deja treaz. Stă pe marginea patului, ușor aplecat în față, îmbrăcat cu pantalonii lui aspri, cămașa cadrilată și puloverul cu ochiuri deșirate. Pufoaica e întinsă lângă el. Pe podea, ranița de culoare oliv, parcă așteaptă să fie ridicată.  Într-o mână ține o felie uriașă de pâine neagră și în cealaltă punga cu sare grunjoasă. Îl privesc nedumerită. Apoi, toarnă din pungă peste felia de pâine un strat generos de sare. O face fără să măsoare, fără să se oprească. Lasă punga deoparte, apoi începe să muște. Simt cum stomacul mi se strânge și cum mi se pune un nod în gât. Prea multă sare ucide, îmi spusese mama. Prea multă sare te umflă, apoi îți oprește inima. Îl privesc mută cum mestecă încet, fără grabă, ca și cum ar ronțăi un fruct dulce. Ia îmbucătură după îmbucătură fără să clipească, fără să se strâmbe. Sunt paralizată. Știu că trebuie să spun ceva. Să-i smulg pâinea din mână, să strig. Să-i ordon să se oprească. Dar nu pot, cuvintele mi se blochează în gât. Îl privesc doar cum mușcă, cum mestecă, cum înghite și cum felia se micșorează treptat. Sora mea doarme încă. Respiră liniștit, egal. Simt cum unchiul Ilie se sinucide și nu pot face nimic. Va muri sub ochii mei, mă gândesc. Iar mama sigur deja e plecată la muncă. Ultima mușcătură. Felia s-a sfârșit. Își șterge mâinile de pantalonii aspri, apoi toarnă apă într-un pahar și bea. Apoi se închină, ca și cum ar fi terminat ceva important. Se ridică, își ia pufoaica și își prinde ranița pe umăr. Ne privește pe rând, pe mineși pe sora mea, care încă nu s-a trezit. O secundă, poate două.

• Să nu vă temeți niciodată de ceea ce nu înțelegeți, spune el. Frica ucide. Nu, nu frica ucide, ci sarea, strig în mine.

• Unchiule Ilie, spun, pleci departe?
• Unde m-o duce drumul, fata mea, spune el. Apoi dă să iasă.
• Ai vrea să ne scrii?, mă surprind întrebând. El se întoarce și mă privește scurt, cu ochii lui albaștri ca cerneala.

• Dac-oi putea, oi scrie, răspunde el, gânditor. Mă ridic degrabă și merg spre dulapul unde îmi țin caietele. Iau un caiet nou nouț dictando și un pix. Merg spre el, i le ofer.

• Uite, ca să ai cum să ne scrii. Le ia, fără a-mi răspunde, își dă jos ranița de pe umăr, o deschide și le îndeasă în ea. Apoi o pune la loc pe umăr și iese, fără a mai spune nimic. Îmi amintesc rapid că nu i-am scris adresa, că sigur nu are cum să o știe, și vreau să alerg după el. Pașii lui apăsați se aud deja undeva la parter. Poate că totuși o știe, îmi spun, câtă vreme a știut unde să vină. Dar acest gând nu mă liniștește totuși.

Capitolul 4

După ce unchiul Ilie a plecat, casa a rămas parcă mai goală. Serile, priveam spre patul în care dormise el și mi-l imaginam din nou acolo, privind tavanul ca pe un cer imaginar. Nu știam unde plecase. Dar îl vedeam cu ochii minții străbătând un câmp vast plin de maci roșii. Nu mai era acolo, dar era peste tot. În colțul camerei, unde își lăsase ranița, în geamurile aburite, în firimiturile rămase pe marginea mesei, în punga cu sare și în pâinea neagră, uriașă, de pe masa din bucătărie. Mă trezeam dimineața cu gândul că poate încă nu plecase. Sau poate că între timp se întorsese. Dar nu era așa. Era ca și cum plecarea lui era un lucru pe care trebuia să-l învăț din nou în fiecare zi.

Uneori îl vedeam în vis. Mergea printr-o gară pustie, cu peronul plin de zăpadă. Îl strigam, dar el nu întorcea capul, ca și cum nu mă auzea. Apoi, alergând, îl ajungem din urmă și treceam în fața lui. Dar el părea că nu mă vede. Mușca dintr-o felie de pâine neagră, iar cristalele mari de sare i se scurgeau printre degete, topindu-se înainte să atingă pământul. Și, atunci când încercam să-l avertizez, să-i strig să se oprească, gura mi se umplea de sare. Ziua, încercam să-l uit. Îmi ocupam mintea cu altceva. Dar, la marginea fiecărui moment, îmi apărea imaginea lui. Mă întrebam atât de des unde se află. Stă din nou întins pe vreun pat străin, cu ochii pironiți în tavan, povestind cu harul său unic altor fete lucruri de neuitat? Într-o zi, mama spunea că cineva l-ar fi văzut într-un alt sat. Iar într-o altă zi că l-a visat. Se făcea că era într-o ambarcațiune mică, pe mare, singur și plutind în derivă. Dar, poate că, în realitate, ar fi putut să fie oriunde: pe mare, în câmpul lui imaginar cu maci, într-un loc secret sau undeva la granița dintre viață și moarte.

Capitolul 5

Într-o după amiază, în bucătărie, am auzit-o pe mama vorbind cu cineva. Ușa camerei noastre rămăsese întredeschisă. Doar frânturi de cuvinte ajungeau până la mine. A murit, am auzit deodată și am simțit cum rămân fără aer. M-am dus mai aproape de ușă. Săracul, așa i-a fost soarta. Cum adică, unchiul Ilie chiar murise? Și, acel gând care îmi stăruia în minte încă de când el îngur- gita sarea aceea otrăvitoare, acum îmi sfâșia sufletul. Știam că va muri. Stătea scris în sarea grunjoasă, în felia de pâine neagră, în mâna lui care scuturase punga fără să măsoare, în timp ce-l priveam îngrozită, fără a putea să strig, fără a putea să-l avertizez. Dacă l-aș fi oprit? Dacă i-aș fi spus că e prea multă sare, că trebuie să o dea jos de pe pâine, că trebuie să aibă grijă de sănătatea lui? Dacă aș fi făcut ceva, orice, să-l opresc? Dar ce anume? Nu există răspuns. Nu există decât imaginea lui devorând felia de pâine presărată din belșug cu sare, puloverul lui verde închis, pufoaica lui cenușie, ranița oliv așezată pe umăr și pașii lui apăsați pe scări, coborând.

Da, moartea lui era inevitabilă. Nu vreau să mai aud ce se discută în bucătărie, e prea dureros, și totuși continui să ascult. Da, marea l-a chemat să-l înghită în cele din urmă, o aud pe mama. Exact ca în visul meu. Pe mine visele nu mă înșeală niciodată. Marea… nu fusesem încă niciodată la mare, dar știam că apa ei e sărată. Nu, nu la fel ca lacrimile, ci de milioane de ori mai sărată. Și atunci…unchiul Ilie în final murise tot din cauza sării? A unei cantități infinit mai mare de sare decât cea presărată pe felia uriașă de pâine neagră? Ce ironie, îmi spun și îmi îngrop fața în mâini ca să plâng.

Capitolul 6

Anii au trecut. Peste unele lucruri trăite s-a așezat un strat subțire de praf, pe altele poate le-am uitat complet. Dar, uneori, fără vreun avertisment, imaginea unchiului Ilie se desprinde dintr-un colț al minții mele și revine, intactă, ca un tablou acoperit până atunci cu o pânză subțire. Îl văd așa cum a fost în acea dimineață – așezat pe marginea patului, cu felia de pâine neagră în mâini, acoperită de stratul gros de sare. Mușcăturile lente, mișcarea sigură a maxilarului, încrederea cu care înghițea, teama mea că toată acea sare îl va ucide. Dar nu acea sare l-a ucis. Poate că nici sarea mării. Poate că a fost un accident, o furtună puternică, o crimă. N-am să știu niciodată. Trupul său n-a putut fi recuperat. Uneori, privesc marea și mi-l imaginez undeva în larg, pe o barcă, plutind în derivă. Alteori, îi văd trupul devorat de viețuitoarele din adâncuri. Și, parcă printre algele aduse de valuri la mal se află și câteva fire din lâna puloverului său verde închis. Încă mă gândesc la ultimele lui cuvinte, înainte de a ieși pe ușă.

• Să nu vă temeți niciodată de ceea ce nu înțelegeți. Frica ucide!

Anii m-au făcut să mă întreb dacă el însuși credea în vorbele lui. Dacă s-a temut vreodată de ceva. Dacă a privit frica în ochi și a ales să o sfideze. Sau dacă, dimpotrivă, spusese asta pentru că el însuși fusese prizo- nierul unei frici pe care nu reușise niciodată să o înfrângă. Moartea lui n-a fost pentru mine o lecție clară. N-a venit cu nicio morală, așa cum vin unele povești. A fost un fel de ruptură, un zgomot surd care a continuat să vibreze în mine mult timp după ce el a pierit. Uneori, îmi spun că moartea lui nu e ceva absurd, că oamenii vin și pleacă, că așa se întâmplă dintotdeauna. Dar, în alte zile, gândul acesta mi se pare fals, ca o ușă înșelătoare, pictată pe un perete. Nu, el nu trebuia să moară. Nu în acel fel, nu acolo, nu atunci. Mai avea încă vise de împlinit. Câmpul lui plin cu maci roșii poate că încă îl așteaptă. Poate că moartea lui nu a fost despre el, ci despre mine. Despre ceea ce am învățat să văd, despre ce am învățat să nu uit. Sarea s-a dizolvat de mult. Dar gustul ei, aspru și tăios, mi-a rămas pe limbă. Și, în cele din urmă, acea lecție scurtă despre viață mi-a fost de folos. Nu pot să afirm că avea întru totul dreptate. Dar nici să-i contest spusele. Adevărul trebuie să fie pe undeva pe la mijloc.

Sfârșit