Așteptând un tren – ANA CRISTINA MARGU

Capitolul 1

Într-o epocă în care trenurile nu mai sunt folosite de nimeni, un vechi tren încă oprește zilnic în gara orașului X, la ora 14:15. Peronul, pe care timpul și-a lăsat puternic amprenta, este pustiu și acoperit de buruieni. Cu toate acestea, un vechi ceas încă ticăie liniștit. Clara Deveraux, o femeie excentrică, la 58 de ani, ce poartă un turban violet și o rochie elegantă, din dantelă, este cunoscută în oraș pentru stilul ei de viață neobișnuit și mai ales pentru pasiunea pe care a dezvoltat-o pentru trenuri.

Zilele în care trenurile erau pline de călători, acum îi par Clarei doar niște amintiri îndepărtate. Și totuși, nu renunță la ritualul ei zilnic. Așteaptă zilnic trenul, la fel cum o făcea și pe vremea în care oamenii foloseau acest mijloc de transport. Pe atunci, de fiecare dată când trenul sosea în gară, iar călătorii urcau sau coborau din el, Clara îi studia cu atenție și le inventa biografii fascinante, imaginându-și viețile, poveștile și destinele lor. Chiar dacă acum trenul sosește gol, fără niciun călător în el, ea stă acolo, pe peron, imaginându-și cum din el coboară anumiți călători cu valize în mână, în timp ce alții urcă. Își aminti de discuțiile pe care le purta în mintea ei cu acei călători. Fiecare dintre ei avea o poveste de spus, propriile secrete și visuri. Își imagina cum domnul în costum în dungi era de fapt un spion internațional, cum tânăra cu părul răvășit scria în secret un roman, cum bătrâna cu ochelari rotunzi își căuta dragostea pierdută în tinerețe. Clara își aminti și de domnul în costum gri, ce părea întotdeauna preocupat, și de tânăra cu părul răvășit, ce părea pierdută în niște gânduri adânci. În mintea ei, fiecare dintre acei călători anonimi avea un nume, un trecut și un viitor.

Acum, în mijlocul toamnei, cerul e acoperit de nori grei și cade o ploaie rece și măruntă. Vântul bate puternic, făcând frunzele uscate parcă să danseze pe peron. Clara stă pe o bancă, zgribulită de frig. Cu toate acestea, e hotărâtă să nu plece până când trenul nu va sosi. Simte că, dacă ar pleca, ar pierde ceva important, esențial pentru existența ei. Vremea se înrăutățește. Trenul întârzie. Clara își înfășură mai strâns șalul în jurul umerilor. Privirea îi rămase fixată pe linia orizontului, de unde știe că trebuie să se ivească trenul. Ploaia se întețește, dar Clara nu se mișcă. Își întoarse privirea spre vechiul ceas al gării. Acele par să se miște mai încet ca de obicei, iar timpul să se dilate. Știe că trenul va veni în cele din urmă, chiar dacă ar trebui să-l aștepte o viață întreagă. E singura constantă în viața ei, singura legătură cu trecutul și cu poveștile pe care încă le poate crea. Fiecare minut de întârziere pare să se prelungească la infinit. Încercă să-și încălzească mâinile în buzunarele paltonului, dar frigul pătrunzător i-a amorțit degetele. Fără să-și dea seama de ce, își aminti de doamna cu pălăria albastră, o femeie pe care o văzuse odată în tren, cu ani în urmă. Clara îi inventase o poveste tristă, despre o iubire pierdută. Pe măsură ce ploaia se transformă în averse, începu să-și facă griji că trenul nu va mai veni. Dar refuză să se miște de pe bancă. E hotărâtă să rămână acolo până când îl va vedea alunecând pe șine. Cu fiecare minut care trece, își amintește și de alte personaje pe care le inventase de-a lungul anilor. Fiecare avea o viață plină de evenimente, de secrete și visuri neîmplinite. Se simte ca și cum ar fi gardianul acestor povești, păstrându-le mereu vii în imaginația ei.

Într-un târziu, silueta atât de familiară ochilor ei apăru la orizont. Scârțâitul roților îi aduse o mare ușurare. E precum o melodie pe care o adoră. Se ridică de pe bancă și se apropie de marginea peronului, privind cum trenul se apropie încet, parcă mai lent decât de obicei.

Capitolul 2

Trenul vechi și ruginit opri, cu un scârțâit prelung, ca un oftat de ușurare după o lungă călătorie. Clara simți cum inima îi bate mai repede în piept. Așteptase acest moment toată ziua, înfruntând frigul și ploaia. Se ridică de pe bancă și se apropie de marginea peronului. În aer plutește un miros de metal încins și umezeală. Cu ochii închiși, își lăsă imaginația să zboare și începu să-și creeze personajele, unul câte unul, fiecare cu povestea și destinul său. Ușile trenului se deschiseră și, spre surprinderea ei, din vagoane începură să coboare oameni reali. Un bărbat de afaceri căruia i se citește pe chip oboseala, cu o valiză din piele, fu primul care apăru. E un om care a muncit toată viața pentru a-și construi un imperiu financiar. În spatele chipului său dur, se ascunde un suflet trist și neliniștit.

• Bună ziua, doamnă Sunt Richard Fenton, spuse el, cu o voce gravă.

Clara simți un fior de uimire trecându-i prin corp. Înainte să poată reacționa, și alți călători începură să coboare. O femeie elegantă, purtând o rochie de seară și bijuterii strălucitoare, se apropie, cu grație.

• Eu sunt Emilia Valois, declară ea, cu o voce melodioasă.

Doi copii aleargă zglobii pe peron, ținând în mână câte o jucărie de pluș.

• Eu sunt Tommy! strigă băiatul, zâmbind
• Și eu sunt Lily! interveni fetița, arătându-i Clarei ursulețul ei de pluș.

Un bătrân înțelept, cu barbă lungă și albă, coborî și el din tren, sprijinindu-se într-un baston frumos sculptat.

• Harold Whitmore, la dispoziția dumneavoastră, spuse el, înclinându-se ușor în fața Clarei.

O artistă boemă, cu haine pătate de vopsea, veni și ea spre Clara. E o femeie cu o energie creativă debordantă, pe nume Georgiana.

• Georgiana Blake, încântată, spuse ea, oferindu-i Clarei un zâmbet larg și

Un inventator excentric, cu o cutie plină de unelte, un om plin de idei și invenții neobișnuite, veni și se prezentă și el.

• Albert Moore, spuse el, vă rog să-mi scuzați întârzierea!

O poetă tânără, cu un carnet de notițe în mână, se apropie de Clara. E o tânără sensibilă și plină de imaginație.

• Sylvia Hart, murmură ea, aproape șoptit, cu un zâmbet timid, în timp ce-i întin- dea mâna.

O cântăreață de operă, o femeie cu o prezență impunătoare, cu o voce puternică și captivantă, coborî agale din tren și veni către Clara.

• Maria Bellini, spuse ea, cu o voce sonoră, care umplu Clara, sunt încântată să te cunosc!

În cele din urmă, se apropie de Clara un cuplu vârstnic, ținându-se de mână. Bătrânul are o privire blândă, iar femeia zâmbește.

• Noi suntem Walter și Rose Thompson, spuse femeia, cu o voce caldă.

În același timp, Clara observă alți călători, de această dată urcând în tren. Își făceau loc printre cei care coborau, iar trenul părea să fie plin până la refuz. Clara îi privi pe aceștia cum urcă și le observă chipurile zâmbitoare. Trenul începu să se pună în mișcare și, pe măsură ce se îndepărta, călătorii care urcaseră începură să-i facă cu mâna de la geamuri. Printre aceștia, se află un tânăr artist plastic, o femeie în vârstă ce urcase în tren cu o valiză mică și elegantă în mână, și un bărbat în uniformă militară. Clara le făcu și ea cu mâna, cu ochii plini de lacrimi și un zâmbet melancolic pe buze. Simte o conexiune profundă cu toți acești oameni, chiar dacă îi văzuse doar în imaginația sa. Cei care coborâseră din tren începură să se adune în jurul ei. Clara îi privi cu ochi mari, încă incapabilă să-și revină din șoc. Fiecare dintre ei are destule bagaje, iar oboseala și foamea li se citesc pe chipuri.

• Clara, trebuie să ne duci acasă. Ne e frig și suntem obosiți, spuse Richard, încercând să-și încălzească mâinile în buzunarele paltonului.
• Da, suntem epuizați după această călătorie lungă, adăugă Emilia, frecându-și brațele, cu un gest elegant.

Clara începu să simtă panica crescându-i în piept. Nu are idee cum să-i ajute sau ce să facă. Fără să-și dea seama, făcu câțiva pași înapoi, gândindu-se că ar trebui să fugă din fața acestei situații incredibile.

• Clara, așteaptă! Nu ne poți lăsa aici! strigă Tommy, ținându-și sora de mână. Clara simți cum picioarele i se înmoaie și cum frisoanele îi cuprind întregul corp.

Într-o clipă de disperare, o luă la fugă de-a dreptul, de-a lungul peronului. Își simte inima bătându-i să-i spargă pieptul și cum respirația i se accelerează. E depășită de situație, se întâmplă ceva la care nu se așteptase, ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată, și doar făcea zilnic același lucru, aștepta trenul și își imagina fel și fel de călători. Doar că aceia nu fuseseră vreodată mai mult decât niște personaje imaginare și, ca orice personaj imaginar, în final dispărea din mintea ei. Își imaginase de sute de ori fel și fel de oameni ce coborau sau urcau în tren, dar acum era diferit. Era real. Toți acei călători, cât se poate de reali, cu bagajele în mâini, începură să alerge în urma ei, gâfâind și strigând-o disperați.

• Clara, te rugăm, așteaptă! Nu avem unde să mergem!, strigă Richard,

Emilia, încercând să-și țină poala rochiei elegante și în același timp să alerge, țipa în urma Clarei:

• Clara, te implor, ne e frig și foame! Trebuie să ne așteptați, să ne duci acasă. Dar Clara continuă să alerge, din ce în ce mai disperată, gata să-și dea Harold, ajutându-se de baston, făcea mari eforturi să țină pasul, respirând din ce în ce mai greu.

• Clara, trebuie să ne ajuți. Nu ne lăsa aici!Te implor!

Copiii, Tommy și Lily, aleargă și ei în urma Clarei, ținându-se de mână și plângând:

• Clara, te rugăm, nu ne lăsa!, se smiorcăiră aceștia.

Dar Clara continuă să alerge, simțind cum fiecare strigăt îi sporește panica. Își întoarse capul pentru o clipă și văzu chipurile disperate ale personajelor sale. Realitatea pare să se deformeze în jurul ei, iar totul a devenit o mare nebunie. Îi aude cum o strigă, cum gâfâie de atâta efort și le aude pașii apropiindu-se, călcând prin băltoace și noroi. În cele din urmă, Clara se opri brusc, neputincioasă, în mijlocul peronului. Respiră sacadat. Ochii ei, măriți de spaimă, parcă imploră milă.

Personajele ei o ajunseră din urmă, înconjurând-o. Richard îi puse o mâna pe umăr, încercând să o calmeze.

• Clara, te Avem nevoie de tine, spuse el, încercând o conexiune vizuală.
• Clara, ești responsabilă pentru noi, interveni Emilia, pe un ton plin de reproș.
• Nu trebuie să-ți fie frică. Suntem aici pentru că tu ne-ai chemat. Unde crezi că fugi? interveni Harold, ușor răstit.

Clara, tremurând și cu ochii plini de lacrimi, realiză că nu are de ales. E depășită de situație, dar, în același timp, în adâncul sufletului ei, începu să simtă o responsabilitate față de aceste creații ale imaginației sale.

• Bine, bine, spuse ea, cu mult Veniți cu mine. Haideți să mergem acasă și să vedem ce pot face pentru fiecare dintre voi.

Personajele create de ea păreau și mai reale acum. Privirile tuturor par pline de așteptare. Clara îi conduse prin orașul pustiu, cu inima bătându-i nebunește în piept. Încearcă să-și păstreze calmul, dar, în adâncul sufletului său, știe că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Capitolul 3

Ajunși în fața blocului, Clara deschise ușa grea de metal și îi invită pe toți să urce. Zgomotul tocurilor Emiliei răsună pe scările înguste, acompaniat de râsetele și alergăturile copiilor Tommy și Lily. Walter și Rose urcă încet, ținându-se de mână, în timp ce Albert Moore discută aprins cu Harold despre ultima sa invenție, gesticulând energic. Scările blocului se umplură de zgomote și voci, iar vecinii, vădit deranjați de atâta agitație, ieșiră din apartamente, cu chipurile nedumerite. O bătrână cu o privire aspră se uită urât la Clara și la grupul ei gălăgios de prieteni.

• Ce se întâmplă aici, Clara? întrebă ea, cu o voce pițigăiată. Clara încercă să zâmbească și să pară calmă.
• Sunt doar niște prieteni, doamnă Greaves, spuse ea, rapid. Îmi pare rău pentru

Un bărbat în pijamale, cu un aer confuz, se uită întrebător la grupul pestriț.

• Clara, cine sunt toți acești oameni? întrebă el, scărpinându-se după ceafă.

Clara nu apucă să răspundă. Din gâtul Mariei Bellini, cântăreața de operă, izbucni o melodie puternică, ce răsună în tot blocul.

În acel moment, o tânără mamă care cobora scările, își luă repede fetița în brațe, privindu-i pe toți cu suspiciune.

• Mami, cine sunt acești oameni? întrebă copila, agățându-se de gâtul mamei
• Nu știu, Să mergem, răspunse ea, trecând pe lângă grup cu pași grăbiți.

Clara se simte din ce în ce mai incomod, dar luptă să-și păstreze zâmbetul forțat pe buze. Ajunși în fața apartamentului său, deschise ușa și îi invită pe toți înăuntru. Apartamentul cu trei camere pare brusc prea mic pentru această mulțime de oameni. Fiecare colț avea să fie ocupat de un personaj, fiecare cu povestea și cerințele lui.

Richard Fenton intră primul, privind în jur cu o expresie critică pe chip.

• Clara, unde este biroul meu? Am nevoie să mă ocup de niște afaceri urgente, spuse el, cu o voce gravă.

Emilia Valois, elegantă și impunătoare, se îndreptă direct spre baie.

• Clara, unde este baia? Trebuie să mă reîmprospătez. Am nevoie de o baie cu spumă și uleiuri esențiale, spuse ea, pe un ton autoritar.

Copiii, Tommy și Lily, începură să alerge prin apartament, râzând și căutând jucării.

• Clara, unde ne sunt jucăriile? strigă Tommy, scotocind prin
• Vreau un ursuleț nou! adăugă Lily, aruncând pernele de pe canapea în căutarea jucăriilor.

Harold Whitmore, cu bastonul în mână, se așeză pe un scaun, obosit după urcatul scărilor.

• Clara, am nevoie de liniște. Trebuie să meditez, spuse el, închizând ochii și inspirând adânc.

Georgina Blake, artista boemă, se uită pe fereastră, căutând un loc potrivit pentru a-și instala șevaletul.

• Clara, am nevoie de lumină naturală pentru a picta. Unde este cea mai bună cameră pentru asta? întrebă ea, ușor îngrijorată.

Albert Moore, își deschise cutia plină de unelte.

• Clara, unde pot să-mi instalez laboratorul? Am niște idei extraordinare, pe care trebuie să le pun în practică imediat, spuse el, privind în jur pentru a găsi un spațiu

Sylvia Hart, tânăra poetă, se așeză într-un colț cu carnetul de notițe într-o mână.

• Clara, am nevoie de mai multă inspirație. Ai cumva niște muzică relaxantă? între- bă ea, începând să scrie frenetic.

Maria Bellini se îndreptă spre centrul camerei de zi, inspirând adânc și pregătindu-se să cânte.

• Clara, unde pot să exersez fără să deranjez pe nimeni? întrebă ea, și, fără să aștepte un răspuns, începu să-și încălzească vocea.

Walter și Rose Thompson se așezară pe canapea, obosiți după o lungă călătorie.

• Clara, avem nevoie de un loc confortabil pentru a ne Unde este dormitorul? întrebă Rose, zâmbind blând.

Clara se simte copleșită de cerințele și nevoile fiecăruia. Apartamentul ei mic a deve- nit un haos total, fiecare colț fiind ocupat de cineva care vrea ceva. În timp ce încearcă să răspundă fiecărei cereri, se simte din ce în ce mai depășită.

• Richard, nu am un birou, dar poți folosi masa din Emilia, baia este pe hol, prima ușă pe stânga. Copii, jucăriile sunt în dulapul din colț. Harold, te rog, încearcă să te relaxezi pe fotoliu. Georgiana, camera din față are multă lumină naturală. Albert, poți folosi masa din bucătărie pentru uneltele tale. Sylvia, am un radio vechi, sper că-ți va fi de ajutor. Maria, te rog, nu cânta prea tare! Walter și Rose, dormitorul este la capătul holului, spuse Clara, încercând să fie cât mai calmă și organizată.

În mijlocul acestui haos, Clara încearcă să găsească un moment de liniște pentru ea însăși. Se așeză pe marginea patului, simțind cum inima îi bate nebunește. Își dădu seama că viața ei a devenit o poveste pe care nu o mai poate controla, iar personajele ei, imaginare, acum au devenit mai reale decât ar fi crezut vreodată posibil. Pe măsură ce timpul trece, zgomotele din apartament devin din ce în ce mai intense. Clara își masă tâmplele, încercând să găsească o soluție pentru acest haos neașteptat. Realitatea ei fusese invadată de propria imaginație, iar acum trebuie să facă față acestei noi realități, să învețe să trăiască alături de personajele pe care le-a creat. Fiecare colț al casei sale freamătă de viață, fiecare cameră e ocupată de cineva care aduce cu sine o poveste unică și fascinantă. Clara știe că viața ei a luat o turnură surprin- zătoare, dar, în același timp, simte o curiozitate și o fascinație profundă pentru această nouă experiență. Inspirând adânc, se ridică și se pregăti să înfrunte haosul, anticipând că fiecare zi îi va aduce noi provocări și aventuri.

Capitolul 4

După mai multe zile de gălăgie și haos în apartamentul Clarei, vecinii începurseră să fie de-a dreptul deranjați. Clara, copleșită de cerințele interminabile ale personajelor ei, încerca să facă față haosului care îi acaparase viața. Doar că acum problema nu mai era doar a ei. O bătaie puternică în ușă îi întrerupse fluxul gândurilor. Își strânse halatul în jurul ei și deschise ușa. În fața ușii s-a postat o femeie încruntată, cu brațele încrucișate.

• Clara, ce se întâmplă aici? strigă E prea mult zgomot! Avem copii mici și nici ei, nici noi, nu mai putem dormi!

Clara încercă să-și păstreze calmul. Simte ca pe niște cuțite ce i se înfig în carne privirile pătrunzătoare ale vecinilor care se adunaseră pe coridor.

• Îmi pare rău, doamnă Smith. Încercăm să ne organizăm. Vă rog să aveți puțină răbdare, spuse ea, pe un ton împăciuitor.

Richard se apropie de ușă și își scoase pălăria, adoptând o atitudine oficială.

• Bună ziua, doamnă. Mă numesc Richard Fenton și sunt un om de afaceri important. Vă asigur că vom încerca să reducem zgomotul, spuse el, zâmbind fals.

Doamna Smith îl privi neîncrezătoare, dar, înainte să poată răspunde, un alt vecin se apropie, furios.

• Îmi pare rău, dar e prea mult pentru noi! interveni domnul Dacă nu încetați cu gălăgia, voi chema poliția!

Georgiana, care are pete de vopsea pe față, se apropie de ușă, cu pensula în mână.

• Oh, haideți, domnule Brown, nu fiți așa de rigid. Arta cere sacrificii, spuse ea, fluturând pensula în aer.
• Sacrificii? Sacrificii?! Avem nevoie de liniște! strigă domnul Brown, pornind furios spre apartamentul său.

Pe măsură ce tensiunea creștea, Maria Bellini începu să cânte în sufragerie, umplând coridorul cu o arie dramatică. Vocile vecinilor se suprapuneau peste notele înalte ale cântăreței, creând un haos auditiv. Clara se simți copleșită. Încearcă să vorbească, dar nimeni nu o ascultă. În cele din urmă, se auzi un strigăt ascuțit din spatele grupului. E doamna Greaves, bătrâna care locuiește la etajul superior.

• Clara! Strigă ea, agățându-se de balustradă. Dacă nu se face liniște, chemăm po- liția! Să știi că nu glumim!

Clara simți cum o apucă durerea de cap. Își trecu mâinile prin păr, încercând să găsească o soluție. Richard, observând starea ei, interveni din nou.

• Doamnă Greaves, vă rog să ne înțelegeți. Suntem într-o situație temporară, spuse el, fără însă a o convinge pe bătrâna vecină.

Tommy și Lily, simțind tensiunea, se agățară de mâinile Clarei.

• Clara, te rog, fă ceva, șopti Tommy, cu ochii mari și speriați. Clara își înghiți lacrimile și încercă să-și recapete calmul.
• Ascultați, vă promit că vom face tot posibilul să reducem zgomotul. Vă rog să aveți puțină răbdare, spuse ea, privind umilă în ochii fiecărui vecin.

În acel moment, Walter și Rose Thompson apărură la ușă. Rose își dădu seama de tensiunea din aer și interveni cu vocea ei blândă.

• Dragi vecini, știm că este greu. Dar vă promitem că vom încerca să fim mai liniștiți. Suntem doar niște călători care au nevoie de un loc pentru a se odihni, spuse ea, strângând mâna lui Walter. Vecinii murmurau nemulțumiți, dar prezența caldă a lui Rose părea să-i liniștească puțin. Clara profită de acest moment și continuă.

• Mulțumesc, Rose. Promitem că vom găsi o soluție cât mai repede. Vă rog, încă puțină răbdare, spuse Clara, cu vocea tremurândă.

Domnul Brown bombăni ceva, dar pare să fie mai puțin furios. Doamna Smith oftă și ridică din umeri, iar doamna Greaves clătină din cap, nemulțumită, dar cedând în cele din urmă. Vecinii se întoarseră treptat în apartamentele lor. Clara închise ușa și se rezemă de ea, simțindu-se epuizată. În spatele ei, haosul continua. Richard vorbea aprins la telefon, Emilia își pregătea baia, Georgiana picta pe un perete, iar Maria cânta fără oprire.

• Cum am ajuns aici? murmură Clara pentru sine, simțind cum lacrimile îi inundă

Sylvia Hart se apropie de ea, cu carnetul de notițe în mână.

• Clara, uneori, haosul poate inspira cea mai frumoasă poezie, spuse ea, zâmbind

Clara privi în ochii Sylviei și simți o ușoară alinare. Poate că, în mijlocul acestui haos, se afla ceva frumos și unic. Dar cum să gestioneze toate acestea, era încă o întrebare fără răspuns.

Cu un oftat adânc, se îndreptă spre sufragerie, pregătindu-se să facă față unei noi zile pline de provocări.

Capitolul 5

Haosul nu doar că nu încetase, dar se amplifica pe zi ce trece. În ciuda eforturilor Clarei de a menține ordinea, personajele ei deveneau din ce în ce mai zgomotoase și pretențioase. Vecinii, exasperați, anunțară în cele din urmă poliția. Două mașini de poliție sosiră în fața blocului, iar doi ofițeri coborâră din ele. Urcară hotărâți scările, apoi bătură puternic la ușa Clarei.

• Poliția, deschideți! strigă de pe casa scării unul dintre ofițerii de poliție.

Clara deschise ușa, speriată, dar încercând să pară cât mai calmă. Inima îi bate nebunește. În spatele ei, apartamentul e în continuare un furnicar de activitate.

• Bună ziua, domnilor ofițeri. Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea, cu un zâmbet forțat.
• Am primit plângeri de la vecinii dumneavoastră în legătură cu zgomotul Vrem să verificăm apartamentul, spuse unul dintre ofițeri, încercând să-și facă loc prin mulțimea de locatari.

Clara se dădu la o parte. Ofițerii pătrunseră în apartament. Începură să inspecteze fiecare cameră, dar, cu toată strădania, nu găsiră nimic în neregulă.

• Doamnă, nu este nimeni aici, spuse unul dintre ofițeri, privindu-o cu Și totuși, vecinii dumneavoastră s-au plâns că zgomotul ce răzbate din apartamentul dumneavoastră a devenit insuportabil.

Clara îi privi cu ochi mari, sperând că reușise să păstreze aparențele.

• Vă asigur că voi face tot posibilul să reduc zgomotul, răspunse ea, simțind cum tensiunea din sufletul ei se risipește. Probabil vecinii au exagerat puțin. Sunt doar eu. Ofițerii însă continuară să inspecteze apartamentul, intrând în fiecare cameră, scotocind fiecare colțișor, fără însă a găsi pe cineva.

• Vecinii dumneavoastră au raportat că se aude și muzică la volum maxim, spuse celălalt ofițer, aruncând o privire spre vechiul radio pe care Clara îl ținea într-un colț. Poate că ar trebui să fiți mai atentă cu volumul.

Clara dădu afirmativ din cap, încercând să-și mascheze nervozitatea.

• Da, Voi fi mai atentă. Îmi pare sincer rău pentru deranj.

Ofițerii se uitară nedumeriți unul la altul, total derutați și încă nesiguri dacă să creadă sau nu povestea ei. În cele din urmă, se pregătiră să iasă din apartament.

• Ne cerem scuze pentru această intruziune, se scuză unul dintre ofițerii de poliție.
• Nu-i nimic, domnilor ofițeri, spuse Calara, zâmbind ușurată. Ofițerii ieșiră. Clara închise ușa în urma lor.

Pe casa scării, vecinii Clarei așteptau cu nerăbdare să afle ce sancțiune a primit aceas- ta și dacă toți acei oameni, care le perturbă liniștea, aveau să fie evacuați din apartament.

• Ați rezolvat problema? Întrebă cu o anume satisfacție în glas doamna
• N-am găsit nimic în neregulă, spuse unul dintre ofițeri.
• Da, nu se află nimeni altcineva în apartament, cu excepția proprietarei, confirmă cel de-al doilea ofițer de poliție.
• Imposibil!, se pronunță unul dintre vecini. De câteva zile clădirea asta a devenit un infern!
• Avem copii care nu mai pot dormi!, se plânse o tânără mămică.
• În acest apartament se petrece ceva necurat! opină doamna Greaves, apoi își făcu
• După cum deja v-am informat, nu am găsit nicio neregulă. Vă asigurăm că ne-am dat toată silința, spuse politicos unul dintre ofițerii de poliție.
• După cum v-a informat colegul meu, în acest apartament nu pare să se petreacă nimic din ceea ce ați reclamat, spuse celălalt, pe un ton grav.

Ofițerii începură să coboare scările. Un murmur de dezamăgire trecu rapid prin mulțime, apoi se intensifică atât de mult, încât Clara, de-a dreptul deranjată din cauza gălăgiei, deschise ușa și le ceru tuturor, pe un ton imperativ, să facă liniște.