Cu siguranță, nu era femeie (Certes, elle n’était pas femme)

de VICTOR HUGO – din vol. Toute la lyre

Avea ceva terestru și divin

O domnișoară încă, nicidecum femeie

Dorințele mi s-au aprins ca din senin

Un foc al dragostei iscat dintr-o scânteie.

 

Îmi accepta amorul plin de flame

Ea se risca un pic, ne tutuiam

Și parcă aveam totul sau n-aveam

Când mă lăsa și-o sărutam pe palme.

 

Având o dăruire înaltă și senină

Știa cum să rămână și sclavă și regină

Și-efortul ei părea atât de mic

Când totul îmi dădea și nu pierdea nimic.

 

Când era goală și culcată-n pat

În abandonul ei sublim, părea un vârf de munte

Și-așa cum cerul mângâie un pisc înalt

Lumina dragostei o mângâia pe frunte.

 

Și-atunci când goală se plimba

Părea că-mprăștie lumină,

Așa cum aurora răspândea

La poli, lumina ei divină.

 

Chiar și acum, când înceta de-a fi virgină

Îi rămânea întreaga ei candoare,

Din ochii mari, albaștri, izvora lumină

Deși pășea, eu cred c-ar fi putut să zboare.

 

 

 

 

Contemplațiile

vol 1, Altădată

cartea 1, Sufletul în floare

VIII

de Victor Hugo

 

Atunci când vrei, tu mă faci tânăr sau bătrân –

Ești precum soarele ce pleacă și preface

Superba boltă într-o tristă carapace

Pe care numai norii grei rămân.

 

Sunt clipe când splendorii tale se cuvin

Elogii: ai puritatea florilor de crin!

Și-apoi sunt altele când văzul meu nu știe

Dac-a zărit un crin sau o ființă vie;

 

Când îmi surâzi tot eul meu tresare

Și-atunci când în mulțime zici „bonjour”, cu voce tare

Și numai mie, la ureche-un: „Te iubesc!”

Mă simt deodată mai înalt și mă mândresc.

 

Frumoșii ochi ai tăi îmi dau reflexe și mă schimbă

Cuvintele pe buze mi se plimbă

În ritmuri noi și dintr-o dată cânt!

Sunt oare tânăr iar? Cu siguranță sunt!

 

Dar iată vine-o zi când mâna ta din mâna mea retrasă

Mă chinuie ca o enigmă și m-apasă,

Când mă întreb ce rău am săvârșit – ce s-a ales cu armonia noastră

Când în rumoarea din salon îmi spui un rece dumneavoastră

Și mă privești cu aer trist și supărat –

În acea zi am sufletul diminuat.

 

Mă simt atunci bătrân și aplecat de spate

Și aud la ușă iarna cum îmi bate

Și ca un lup ce intră-n vizuină

Eu mă retrag în camera vecină

Mâhnit, de parc-aș fi în doliu;

Lumina lui decembrie ca un lințoliu

Mi-așează peste față riduri mari – poteci;

Ieri, fericit, aveam treizeci de ani – azi… am șaizeci…

 

 

 

Prima seară

(Première soirée)

de Arthur Rimbaud

 

Era acum aproape goală

Și la fereastră, marii arbori, indiscreți

Își aruncau și ei veșmântul lor ca pe o țoală

Prin curtea largă, neglijenți.

 

Și așezată în fotoliul mare

Cu mâinile unite, se-ntindea

În timp ce delicatele picioare

Le tot mișca, atât de fine, pe podea.

 

O tot priveam și-o rază galbenă de soare

Venise parcă în al său surâs

Și precum ceara dintr-o lumânare,

La fel și ea, pe sânul roz s-a scurs…

 

În timp ce-i sărutam glezna cea fină

Am auzit un dulce râs brutal

Ce n-a durat decât pu in, lăsând să vinăț

Un râs drăguț, cu rezonanțe de cristal.

 

Picioarele și le ascunse sub cămașă

Și-mi zise într-o doară: „— Vrei să te oprești?!”

Și… dintr-o dată râse pe nepusă masă…

„— Tu te comporți de parc-ai fi la tine acasă…”

 

Și buzele ce de dorințe erau pline

Le-am pus apoi pe ochii ei cei dulci

Mi-a zis cu glas șoptit: „— Tu știi cam tot și nu prea te încurci

Și faci din ce în ce mai bine!…

 

— Eu domnule ți-aș zice două lucruri…”

Dar buzele mi-au coborât pe sân

Și, după un prelung sărut, cuvintele-i rămân

Ca raza soarelui, pe sfârcuri…

 

Și-acum, când ea era aproape goală

Afară, marii arbori, indiscreți

Își aruncau frunzișul lor ca pe o țoală

Chiar prin fereastră, neglijenți…

 

Vaza spartă

(Le vase brisé)

de Sully Prudhomme

 

Un vas atins din neîndemânare

În care o verbină răspândea miros suav A fost crăpat, și-acuma floarea moare…

Nu s-a știut ce s-a-ntâmplat, n-a fost nimica grav.

Căci nici un zgomot nu se auzi –

Dar crăpătura cea lejeră din cristal

S-a tot mărit în fiecare zi

Și a condus la un destin fatal…

 

Când, picătură după picătură

Din vază apa a fugit

Și nimeni nu s-a îngrijit

De lipsa apei, de spărtură…

 

La fel se-ntâmplă cu persoana ce-o iubim

Să ne atingă inima fără să vrea

Și să se fisureze-ncet și ea,

Pierzându-se amorul ei sublim.

 

O inimă, ea poate să-și ascundă

În piept o rană delicată…

Dar… și fisura ei atât de fină dar profundă

Va fi fatală… ca la vaza spartă.