POPAS

M-am oprit

Spre a goli cerul de corbii veșniciei

Cu sufletul exilat

Și cu graiul amanetat unor zei ilegitimi

 

Nici o voință nu-mi poate pune cătușe

Pentru că aparțin

Unei bărci

Și unui mal

Cu mesteceni

Plini de semne gramaticale stupide

 

Valul mă duce mai departe fără să-l întreb

Fără să-l ascult

Fără să-l îndur

Și fără să-i spun seara rugăciuni

 

Sau adevărurile vinovate

Despre ziua de ieri

Cu vocea mea disprețuitoare

 

Și-apoi am plecat mai departe

 

 

 

 

POARTA INOCENȚEI

Citesc cartea lui Galileo

Adevărurile nu se contrazic

Dalila râde

Gondolierul poartă noaptea

 

Cimitirul din preajmă

Ar muri

Până la adânci bătrâneți

 

Caut fitile

Cetatea e la locul ei

Aprind lumânări

De la soare

 

 

 

FRICĂ

Arată-mi cât de tare mă disprețuiești

Ca să știu cum aranjez anotimpurile

După asfințit

 

Poți să-mi treci cu vederea păcatele

Și pantofii cu tălpile murdare de clei osos

Ți-am întors spatele fără să-ți cer voie

Apoi s-a făcut o toamnă cumplită

Și îngerul tău păzitor a izbucnit în plâns

Iar lacrimile lui au șiroit pe urmele tălpilor mele

 

Te izbăvește lăsând în voia nopții

Vuietul care nu îți recunoaște plânsul

 

Nu-ți fie frică

Nu mai calc pe cadavre

 

 

 

SUPRAVIEȚUIRE

 

Inventez pretexte care să mă rupă

De realitate

Care să-mi golească

Ochii de lacrimi

Și care să-mi astupe

Rănile mucegăite

Necuvenite

Dintr-o dragoste pustie

 

Existența mea depinde de aroma ceaiului

Și de gustul ciocolatei amare

Mâncate în fiecare dimineața pe stomacul gol

 

De aceea când mă gândesc la singurătate

Și la urma inelului de pe degetul nechibzuit

Îmi vine să vomit într-o baltă cu broaște țestoase

 

Se poate supraviețui frigului

Și priveliștii nefirești cu cei fără de scăpare

 

Dacă e să vorbim despre supraviețuire…

 

 

 

DE CE

De ce cuvintele nu îmi iau apărarea

Și de ce verbele cad în genunchi

La ecoul glasului tău

 

De ce mila e strânsă în pumnul

Cu leșul unui greiere care nu murise

La timpul potrivit

Și așteptase prefața asta stupidă

Care tot vorbea despre viața de apoi

 

De ce iertăm cruzimea cuvintelor însăilate

De croitori cărora li se zice „poeți”

 

De ce sufletul tău este izbăvit

Pentru nesomn

 

De la Revoluția franceză încoace

Stăm de veghe într-o cușcă

Așteptând

Vânătorii

 

 

 

FÂNTÂNA

 

Poți să arunci pietre în fântână

Dar nu mă întreba dacă mi-e sete

Sau dacă mai sunt caii răniți

Dintr-o ploaie grea de replici căzută

Ca oboseala actorilor

După ultimul spectacol

 

Aveam gura arsă de necuvinte

Și nu era vina fântânii rănite

Că apa mirosea a sălciu și a tulbure

 

Puteam să fiu un miez dintr-un ceva

Dar lumina s-a micșorat

Până când ultimul spectator

S-a ascuns într-o piatră pe fundul fântânii

 

Vezi?

Nu întunericul este de vină