La braț cu timpul

La braț cu timpul ascuns

între copertele cărților

așezate ordonat pe raftul

cu praf și molii adormite,

ascult basmul nedescifrat încă.

Din paginile cu miros de tuș

ies în lumină eroii,

întotdeauna îndrăgostiți de fata cea mică a împăratului,

verde de supărare.

Fugise cu fiul împăratului

roșu în obraji,

falimentat în lupta cu afaceriștii imobiliari!

Pierduse palatul la păcănele.

Era sărac, săracul!

*

La braț cu timpul

plimb secretul

de a fi sincer și demn

în meseria de Om

care știe

să vorbească când trebuie,

(tăcerea intră-n ecuație),

să râdă doar la glumele bune

despre sine, despre lume;

să ajute, să nu rănească,

greșeala e omenească;

pe cârcotașul vecin să-l salute,

pe bătrână s-o ajute

că-i bolnavă mai demult;

poartă-te ca un adult,

că un zâmbet nu-i prea mult.

*

La braț cu timpul

merg prin poiana cu narcise

albe și fragile ca zilele de mai;

în adierea vântului înșelător

lacrimile norului spală

petalele covorului înmiresmat,

călcat în picioare de lăcomia trecătorilor

indiferenți la suferința florilor rupte și repede ofilite,

ca anii mei înfloritori,

trecuți ca vântul pe sub nori.

*

La braț cu timpul

rătăcesc pe străzile prăfuite

din orașul cu magnolii viscolite,

cu vechi case pustiite,

unde glumesc orele,

freamătă dorințele

fără limite.

Noaptea-i minunată, caldă,

muntele în lac se scaldă,

pe mal poetul oftează,

Luna cu valul dansează.

Orașul doarme frumos,

eu mă pierd

în timpul întunecos,

temnița somnului silențios.

 

 

Lumina ochilor tãi

În lumina ochilor tăi

Văd strălucirea de aur a lunii

Încoronată cu stele,

Simt pașii timpului hrănit

De lacrima ta,

Aud cântecul Ciocârliei

Sub razele blânde ale dimineții.

În brațele tale

Tandre și catifelate

Plutesc pe valurile fericirii

Așteptate de ani și ani.

 

În lumina ochilor tăi

Sunt zeu îndrăgostit,

Stăpân lumii iubitoare.

Lumina ochilor tăi

E-un far vindecător de suferința

De a fi bolnav de tine.

 

 

 

Mă rog

Mă prăbușesc în gândurile mele,

În versuri numai lacrimă și fiere.

Pe cer aleargă norii grei…

Pământu-i invadat de oameni răi.

 

Doamne, de ce-i atâta dezbinare?

O plapumă de ură acoperă pe fiecare

Creștin sau necreștin din astă lume

Pe care ai creat-o cu rele și cu bune.

 

Mă-nfricoșez de-atâtea planuri grele

Menite să distrugă lumea, din plăcere

Și din vanitatea de a fi cel mai puternic

Cel mai josnic și ucigaș nemernic.

 

De ce nu pot sta unul lângă altul?

Fulgere ne biciuiesc, venite din Înaltul,

De unde ne privește, cu tristețe, Domnul

Cel bun și înțelegător cu omul.

 

De pe cruce, Domnul Iisus se uită îngândurat.

Batjocura și tăria biciului a suportat,

Cu spinii târâtori a fost încoronat…

Pentru pace și iubire mult a îndurat!

 

În genunchi mă rog la Bunul Dumnezeu

Și la Domnul Iisus, fiul său,

Să-i pedepsească pe tirani pentru complotul lor.

Doar Ei mai pot salva pe umilitul biet popor!

 

 

 

Pastel

Cântă păsările-n crâng,

Vântul adie încetișor,

Pe albastru niciun nor.

Dorurile mi le-nfrâng.

 

Defilează-un verde crud

Peste dealuri și poiene;

În salcâmi albe troiene

Parfuma-vor în curând.

 

Doi fazani îndrăgostiți,

Cu penajul curcubeu,

Se ascund instantaneu,

Să nu fie auziți.

 

În livadă, pe un deal,

Oițe cu mieii bruni

Liniștite pasc sub pruni

Mângâiate de-un caval.

 

Vine vara cu pas mare,

Însorită, transpirată…

Ia de grâu e brodată

Cu raze fine, de la soare.

 

În cerdac stă gospodina

Frământată de-o întrebare:

Acum, că-i recolta mare,

Cum voi cântări făina?

 

 

 

Mă-nvârt

Mă-nvârt în hora gândurilor

ca dervișul înșurubat în aer.

Roiuri de sentimente

sub pielea de găină a spaimei

de a nu mai fi.

Coșmaruri, imaginații, scene macabre mă frământă

noapte și zi.

 

Somn împietrit,

oglindă neaburită,

disperare în dimineața fără răsărit,

fără ciripit de păsărele,

fără poftă de viață,

dronele cad într-o veselie la graniță,

în mare bubuie torpilele,

se îneacă orașele când vin ploile,

se umflă în pene impozitele,

gâștele Romei nu mai sunt să ne trezească.

 

Sfârșitul lumii,

pe care-l cădelnița mama zilnic,

e prin piață.

 

În țară, alai de oameni triști

după dricul

acoperit cu imortele parfumate.

Crocodilii nu gândesc.

 

Casa părintească

nu s-a vândut,

sub greutatea singurătăți

ucigașe a căzut.

Cireșul s-a uscat,

fântâna a secat,

ardul s-a dărâmat,

buruienile au invadat.

Vecinele stau la taifas:

Doamne, ce a mai rămas

din satul nostru

pus azi în căpăstru?!

 

Mă-nvârt cu gând de plecare

spre cerul primitor,

spre cerul cel mare

cu porțile larg deschise pentru întreaga suflare.

 

 

 

Așteptări

Cu inima inundată de vise

merg spre apusul imaginat

ca loc al făgăduinței.

Ce a fost făgăduit

pe jumătate s-a împlinit

în paharul cu vin,

fără sifon,

să nu subțieze medalia

mereu așteptată,

niciodată primită.

 

Un noian de așteptări viața!

Să spui primul cuvânt,

să faci primul pas înfruntând lumea,

să scrii prima literă pe coala timpului nemărginit,

să primești întâiul sărut,

să fii omul timpului tău,

cu bine și cu rău,

să descoperi tainele lumii, rătăcind ca Ulise, călătorul,

să cioplești piatra statuilor

viețuindu-le,

să râzi, să plângi,

să cuprinzi împrejurul

cu toate suferințele din noi

asta-i viața!

 

Vino în inima mea, iubire!

Dărâmă zidurile trecutului întunecat

, numără petalele margaretelor nedecise,

zburdă ca mieii albi

înainte de masa de Paște,

înalță zmee colorate peste câmpia înflorată,

fii Ileana Cosânzeana cu macii în plete

așteptându-l pe Făt Frumos!

 

Bețișorul magic al iubirii

atinge inima în noaptea cu vise

pe muntele singurătății.

Ploaia spală păcatele,

vântul spulberă speranțele,

soarele bucură lumina ochilor

în așteptare.