TĂINUIRE

Unde să te-ascund eu, oare?

când în suflet îmi aduci gustul de migdale dulci,

tihnă caldă şi rumoare…

 

Tu, ca Marea Nemişcată, tot în pieptul meu ai stat

şi în strai nestrămutat, doar tăceri asupritoare

dorul tău a semănat…

 

Te-aş ascunde, de-aş putea, într-o inimă de stea;

cingătoare de lumină, peste luna opalină,

mi te-aş pune desfătare; pe-ale nopților hotare,

să te port ca pe-o năpastă, ce pe visuri îmi adastă.

 

Sau mai bine, mi te-aş pune, ca pe-o ungere de lume,

peste ochii de onix, peste buzele carmine,

peste trup, cu-ndestulare, să-nfloresc sub mâna ta,

ca o jună balsamină, în atingerea de boare.

 

Te-aş ascunde, de-aş putea, ca pe-un semn la soarta mea!

 

 

 

 

 

PE CER – MĂTASE ORIENTALĂ

Pe cer – mătase orientală – flămândă lipsa ta s-a prins,

iar tu îmi eşti de neatins, ca o nălucă vesperală.

 

Prin cer, în vis, cu mâna goală, din tine însuți te-am desprins,

din alte vremuri, dinadins, în trup să-mi tremuri rai nestins;

 

Şirag de dune, ca o scară, mă poartă-n ziua cea dintâi,

când veşnicia înflorea, într-un tărâm al nimănui;

iar o lucire zenitală părea c-atinge în neştire

un vânt prealimpede de vară

şi caravane de cămile; un zbor de şoim cutezător,

cu-aleanul de pustiu în el, părea că-şi mistuie urcuşul

pe-o mândră margine de cer.

 

Şi în acest tărâm al nostru, când zorile stăteau la pândă,

eu am pus grai pe tâmpla ta, cu sărutarea mea plăpândă.

Iar tu, atins de ochii mei, ca de-un surâs de noapte sacră,

mi-ai plămădit doar dumnezei, pe aşternuturi în odăi –

icoana mea din ochii tăi, ce soarele adapă; în umbra lunii, timpul crapă –

oglindă pe pustie, pentru iubirea mea sireapă, distinsă colivie.

 

Deşi pe-atunci mi-erai întreg, iar eu întreagă ție, într-o tăcere iscodită

de-acele vremuri arse, şirag de dune, ca o scară, în moarte mă întoarse…

 

Prin cer, în vis, cu mâna goală, din mine însămi m-am desprins,

din alte vremuri, dinadins, că-n trup îmi şade lipsa ta

şi-un dor aprins de rai nestins;

Pe cer – mătase orientală –

tu încă-mi eşti de neatins…

 

 

 

 

 

ROD DE LUMINĂ

Sufletul să ți-l întâlnesc, din întâmplare, când zarea se scutură pe poale

de trupul său ceresc, ar face ca timpul să crească-n mine,

asemeni unui rod de lumină şi

să nu mai mor înainte de a muri; în tihnă, stelele ar coborî

în pieptul meu ca într-o lume fără ferestre-n afară,

iar noaptea dintre noi ar rămâne văduvă de întuneric.

 

Tu m-ai vedea, ca pe-o lumină de înviere,

şi mi-ai săruta pleoapele, ca pe nişte muguri de floare, nedeschişi…

 

 

 

 

 

 

CORPUS DEI

Trupul meu întors pe dos,

luminos şi deşirat

ca un strai nestrăveziu cu muşcate de pustiu,

prinse-n bolduri pe-un brocart…

 

Trupul meu lăsat pe față, primenit cu-n fir de ață

argintie, albineață pe câmpie –

un norod de carne vie, a muțeniei sihăstrie…

 

Trupul meu desprins din Tine sau din Mine (cine ştie…?!) –

sămânță de seminție ca o scurmătură-n glie;

umbră rece, opalină, parte scoasă din lumină

devenit-a peste noapte trupurile mele toate.

 

Cine ştie ce-o să fie peste trupurile care

se desprind şi se adună ca-ntr-o horă de cunună…

 

Ia-ți, Mireasă, ziua bună!

Ia-ți şi apa de Botez, că mă arde pân-la os!

 

Trupul meu întors pe dos –

metanie în loc umbros; Trupul meu lăsat pe față –

cătănie pentru viață; Trupurile mele toate –

De moarte însămânțate.

 

Ce-o să fie, ce-o să fie, soartă sură? (cine ştie…?!)

 

Jună carnea asta a mea –

frăgezită catifea – ca arvună o ajună

Trupul meu, duşmanul meu,

sfărâmat sub brațul Tău!

 

 

 

 

 

 

FACEREA

Universul s-a născut îm pântecul Femeii!

O Mare Zi Cosmică lăsată pe ochi,

Ca Botezul la dospit –

O Copilă ce se îmbracă

Cu Bătrâna ce-a murit…