Incandescent

Spre infinit și mai departe

Demiurgul călător poposește

La umbra unui Luceafăr,

Ce și-a pierdut strălucirea

În neantul de stele

Preafericite în necunoașterea

Adevărului universal suspendat

Între luciferic și paradisiac.

 

Monden

 

Deplâng ultimul kilogram al greutății ideale

pierdute prin nașterea

sentimentului suprem al muribundei existenţe.

Și caut dieta sufletelor rătăcite

între Infernul și Edenul în care ispita

hrănește un măr cu felii de iubire din care

Adam mușcă o Eva artificială

ce-și poartă șarpele pe buzele mondene.

 

Echilibru

 

Tu ești poezia mea recitată

de penița verde a naturii,

care frunzărește un manuscris legat

cu funda roșie a timpului

din inima Universului microscopic al unui Yin și Yang

ce pune punct calului de pământ

în încercarea lui de a galopa prin apă și foc

să poată atinge vântul în aripi de dor.

Și suferă destinul suspendat în zâmbetul unei Muze

menite să răstălmăcească vers cu vers

arborele existențial al liricului eu.

 

Nedatat

 

Clipele din minutul vieții Mele capătă

același chip al celui care ești Tu

de dincolo de Timp,

iar orele Tale dispar într-un Tot

al zilelor nedatate de ploile

meteorice ale săptămânii din Mine

ce survolează lunar fiecare an suspendat între Eu și Tine.

 

Consonanțe

 

Răcoarea nopții îi fuma speranța unei invitații uitate

în mata strălucire a unor clipe lunatice în doi,

biodegradabile cu prima ocazie a unei ieșiri romantice

din rutina unei surprize atemporale a existenței.

Pe caldarâmul cuvintelor trecute zăceau

urmele uitate ale apelativului cu tine

născut din consonanțe sentimentale de noi,

unde eu și tu am calculat erori imposibile

ale conviețuirii ideale în posibilul zilei de azi,

din care o simplă invitație la restaurant

se sugrumase epidemic în mai bine nu

pentru acea râvnită libertate împreună.

 

Șoapte

 

M-am împrăștiat prea mult în timpul pierdut

și nu mai pot aduna rafale de vânt din mine –

pierdute în gânduri îmi sunt mormane de clipe

ce-adună poveri rând pe rând

din bucăți de aici și acolo, de cândva

în povești de hârtie

crescute în palma cuvântului

șușotind în acorduri trăsnite că:

Vreau să îl respir pe Dumnezeu

în fiecare gând de regăsire.

 

Logos

Șoptește-mi versurile tale

ca un imbold de a levita în afara trupului

melodia metafizică a sentimentului suprem

ce unește astralul cu teluricul empiric

al unui gând rătăcit

prin mărginirea omenescului.

Și transpune-mi privirea în atriul drept

cu sărutul viselor tale

să simt curcubeul dincolo de mormânt

strigându-ne numele

într-un singur cuvânt-oglindă al divinului:

„eribui”.