La sfârșitul rugăciunii

Uitat în singurătate, îmbătat, între mărăcini, unde

a căzut întâi Cuvântul, spune:

taina sihăstriei se păstrează sub blestem. „Că eu sunt

cel ce primește și cel ce se împarte”…

Mușcă din al doilea deget al mâinii sale stângi până apare

sângele – are gust bun, dar e prea mult os.

I se face rău. Acum sufletul i s-a mutat, speriat:

pentru a câta oară? Leșină, cade

cortina de flăcări. Spectatorii din creierul lui

 

aplaudă – din spatele heruvimilor, ridicându-se la sfârșitul

rugăciunii, ei nu i-au mai văzut sufletul unde era

înainte. Își revine din leșin.

 

Sufletul îi rămâne și lui ascuns. E un joc? Își

dă seama, în sfârșit, că sub el nu există pământ. Are trupul

acoperit de ochi. A dat colțul? Șterge

aburii de pe geam cu dosul mâinii – nu vede nimic.

 

Morți de foame

Se întorc înmiresmați din pădurea de speriat

copiii, însoțiți de o grămadă de gâște

gălăgioase, odată ieșiți la margine de sat, morți de foame:

nu aprindem focul? „Domn patron, o

 

să înfulecăm totul!” Să aprindem focul sub marmita aia

militară, abandonată de la război,

îngropată pe jumătate: stați pe loc, prindeți prima

 

gâscă. Drepți! Să vă văd: duhoare

lângă duhoare, numărați de la stânga la dreapta și –

nu vă gândiți nici la țânțari, nici

la durerile de cap, nici la dizenterie, nici la apa murdară,

priviți către Dumnezeu și

gândiți-vă că pe măsură ce privim mai departe, în spațiu,

privim, de fapt, înapoi în timp…

 

O amintire cu Esenin

Rău de mașină, tremurături, greață, amețeală, ăsta

sunt eu: o stare generală proastă.

Buza ruptă, cusută, cicatrizată urât, obsedantă, uitați-vă,

asta e ea: rea de gură, se ceartă, o suduie pe

bucătăreasă, dar cu noi e drăguță

– la un popas, la kilometrul 256 de la București, la prima

mare zăpadă, pe 26 noiembrie 1999, după

viscol. Unde am fost opriți de o entitate de hârtie, care

ne-a acoperit parbrizul și am fost la un pas să

scriem, împreună, o poezie. Cu

 

încărcătura noastră de cheflii: urmărim, pe șoseaua

înghețată, umbra unui trecător într-o

sanie, o transcriem, până nu dispare. Hei, tu, poezie, unde

fugi – tu, umbră, săniuță amărâtă,

trasă de un cal costeliv și cu un vizitiu în zdrențe, care

cântă. Ăsta-s eu, Serghei… O amintire

a lui ne-a oprit aici. Azi,

când suntem sarcastici și înfricoșați,

ratați – rămâne de văzut ce ne-o mai rezerva viitorul…

 

Păcat

Bate darabana, nu înțelege de ce a simțit nevoia să aprindă

patru lumânări, la schit, trei pentru vii și una

pentru cei plecați, din familie. Îi

ascultă bâlbâiala preotului cu barbă, tânăr, și întoarce

permanent capul spre ușă, privind mirat,

ploua? Era soare torid când a intrat în biserică: „ploua

cu primejdii”, ce căuta el în schit, în plin

centrul Bucureștiului? Își asculta inima, ploua cu semințe

ale uriașului tei bătrân de aici, bătea vântul,

auzea: Păcat! Păcat! Păcat!

 

Zeci de semințe cădeau pe tabla chiliilor și făceau

zgomotul acela odihnitor, de ce vor fi

căzând toate acuma? În cinstea sosirii frumoasei

 

sale amante necunoscute, cu mască și

glugă neagră pe cap, care îi dădea târcoale de o lună,

poate, poate… Era

 

curată nebunie: se închină, iese, îngrijorat, în curte,

privește cerul, degeaba mai face o cruce, îl

cheamă aceeași trompetă de cavalerie, stridentă, pe malul

opus lui, acoperit de nouri, ce vrajă…

 

În parc

Nimic nou, legea harului e pusă sub obroc, iar

legea cugetului merge pe burtă?

Nouă e doar afta mea bucală, care îmi găurește limba în alt

loc, după ce acum o lună m-a făcut să mă urc

pe pereți – e plin de năduf, așezat pe o bancă, în Parcul

Herăstrău, admirând câinii cum înoată în lac. Pe

caniculă. Mai aproape de el. Păcat că nu

știe să înoate, ar înconjura, din copilărie până azi tot

lacul, până ce-ar auzi: halal de tine, mă,

băiete! Ar înconjura tot lacul memoriei colective, mai exact.

Are vedenii… Se smerește el cel dintâi

și chiar lăcrimează.

 

Mușcă dintr-o piersică, mestecă, apoi scuipă când

vede viermele mișcând – când

este vierme, atunci va fi ger la iarnă, iarnă grea. Ce

e cu legea harului? Conform legii

cugetului, se apropie și-i sărută mâna doamnei de lângă el,

moartă de o sută de ani. Pe o bancă,

în cerdacul chiliei.

 

Îi e mereu iarnă

Suflă, înghețat, în mănuși cu o cruzime

disprețuitoare. Ehe, ce de cărnuri rostogolite, de sudoare

și de mușcături tandre am avut eu parte atunci:

o oră să fi durat? După fiecare sărut… Își împinge cascheta

pe ceafă: era vara, așternutul curat și

 

când mă uit eu mai bine, nici țipenie, femeia dispăruse,

poate că nici nu a existat, în schimb

apăruseră huhurezii și corbii în copacul din fața ferestrei

deschise, femeia era din închipuirea mea? Sau

era venită de pe planeta Marte? Nu

 

vorbi prostii, nene: îmi era tare dragă, la 44 de ani câți

avea, ne întâlneam în coliba mea cu

un pat de crengi și ne complăceam să lunecăm pe panta

trândăviei, în urma ei lăsa o

dâră de pulbere de praf de pușcă… Să fi luat foc toată

această dâră? În noaptea în care a dispărut,

ea avea cu sine lampa aprinsă, luată din cui, cu apărătoare

contra vântului: de atunci mie-mi e mereu

iarnă, viscol și îngheț…