Capitolul 1: Descoperirea


O dimineață cețoasă într-un orășel închis între văi. Orășelul, al cărui nume fusese
uitat chiar și de cei care trăiau acolo, era un amalgam de case vechi cu acoperișuri din
țiglă roșie, cu străzi pietruite, pe care timpul părea să se fi oprit. La fiecare răsărit, ceața
învăluia străzile și clădirile într-un văl de mister. Ana, o femeie înaltă, cu ochi de un
albastru adânc și părul de culoarea chihlimbarului, coborî din tren cu o valiză în mână.
Deși era prima ei vizită în acest loc, ceva îi spunea că va descoperi mai mult decât se aș-
tepta. Pas cu pas, ea explorează străzile șerpuite și observă oamenii: unii trecând grăbiți,
alții contemplând lumea din pragul casei.
În timp ce se plimba fără țintă, Ana ajunse într-o piațetă retrasă, unde un zid înalt,
din piatră, ascundea o curte interioară. Dincolo de ziduri, se aud râsete vesele și țipete.
Curioasă, Ana s-a apropiat și a aruncat o privire printre crăpăturile zidului. Iar ceea ce a
văzut a lăsat-o uluită: Niște adulți, unii îmbrăcați în haine oficiale, alții în ținute casual,
aleargă, se cațără, se rostogolesc și se joacă cu niște mingi colorate, întocmai ca niște copii.
Chipurile lor au expresia unei bucurii pure, nealterate de griji. E un spectacol fascinant
și, în același timp, bulversant. Intrigată, Ana caută o intrare și, fără să stea pe gânduri,
pătrunde în această curte. Cu fiecare pas pe care îl face, simte cum lumea din exterior se
estompează, iar cea din curte devine tot mai reală.
Ana se întreabă dacă a găsit un loc unde oamenii scapă de măștile lor zilnice, unde
își dau voie să fie ei înșiși, fără restricții și judecăți. Sau poate e doar o iluzie, un refugiu
efemer?
Înainte de a putea reflecta mai mult asupra a ceea ce vedea, un bărbat de vârstă
mijlocie, cu un zâmbet sincer, se apropie de ea și o invită să li se alăture.
În clipa aceea, Ana simți că a descoperit un colț de lume unde esența umană se
dezvăluie în cea mai pură formă. Astfel, a decis să rămână și să învețe mai mult despre
această curte misterioasă și despre oamenii care o populează.


Capitolul 2: Căderea măștilor


Sub razele blânde ale soarelui de după-amiază, grădina vibrează de energie. Oamenii,
figuri familiare în viața cotidiană, acum par diferiți. E ca și cum acest spațiu magic îi
transformă, permițându-le să se dezbrace de armurile sociale și să exploreze libertatea.
Ana, încă fascinată, observă o femeie elegantă, îmbrăcată într-o rochie azurie, care se
joacă de-a „v-ați ascunselea” cu un bărbat costumat ca și cum ar fi venit direct de la birou.
Alături, un grup de adulți se rostogolesc pe iarbă, râzând fără reținere.
Curiozitatea Anei devine copleșitoare, iar în mijlocul acestui tumult, ochii ei se
fixaează asupra unui bătrân cu părul argintiu, care stă pe o bancă, contemplând scena cu
un zâmbet melancolic pe buze. Într-un impuls, Ana se apropie de el, sperând să găsească
un răspuns la toate întrebările care îi freamătă în minte.
— E un loc ciudat, nu-i așa? spuse Ana, cu o notă de ezitare în voce.
Bătrânul o privi cu ochi pătrunzători.
— E o oglindă, dragă domnișoară, care reflectă ceea ce am uitat sau ceea ce am
ascuns adânc în noi, replică bătrânul, cu mult calm.
— Dar de ce vin oamenii aici?, întrebă Ana, plină de curiozitate. De ce sunt atrași de
acest loc?
— Vin pentru că își doresc să se simtă liberi, chiar și pentru o clipă. Viața îi copleșeș-
te cu responsabilități, așteptări sociale, măști și etichete. Aici, toate acestea dispar. E ca și
cum ai da timpul înapoi, spuse bătrânul, arătând spre adulții care se jucau.
Ana se gândi la propriile ei măști, la rolurile pe care le joacă în fiecare zi, și simți o
undă de tristețe.
— Și dumneavoastră?, întrebă ea, de ce sunteți aici?
Bătrânul râse ușor.
— Am fost ca și ei, cândva. Acum, îmi găsesc liniștea în a-i privi și a-mi aduce aminte
de vremurile când libertatea nu era doar un vis.
Ana îi mulțumi bătrânului pentru cuvintele sale și se retrase pentru a contempla scena din curte dintr-o nouă perspectivă.

Acum înțelegea că fiecare persoană avea o poveste,
o rană sau o dorință pe care o aducea în curte. Era scena unui teatru al sufletelor, unde
măștile cădeau și esența umană era dezvăluită în toată splendoarea sa.


Capitolul 3: Povești din curtea de recreere


Zilele petrecute în curte deveniseră o odisee a descoperirii pentru Ana. Sub razele
soarelui sau în intimitatea serii, ea începea să dezvolte legături cu oamenii de acolo, pă-
trunzând în poveștile lor.
Teodor, un bărbat cu o privire ageră și ochelari rotunzi, atrage atenția prin modul
în care construiește castele din nisip, cu turnuri și ziduri complexe. E un istoric, autorul
multor lucrări erudite despre trecutul regiunii. În această curte, Teodor se întoarce în
copilărie, atunci când visul lui era să descopere comori ascunse. Ana a aflat că Teodor, în
copilărie, petrecea zile întregi la mare, construind castele și imaginându-și povești despre
cavaleri și prințese.
Victor, un individ cu o postură impunătoare și un discurs articulat, se remarcă prin
entuziasmul cu care lansează avioane de hârtie. E primarul orașului, omul care ia decizii
importante pentru comunitatea sa. În acea curte, Victor redevine băiatul care visa să
zboare, lansând avioane de hârtie de la fereastra camerei sale. Ana a aflat că Victor, în
copilărie, își imagina că fiecare avion de hârtie era un mesaj secret, trimis către destinații
necunoscute.
Octavian, un individ cu o privire sobră și o cravată cu un nod perfect, se remarcă
prin modul în care aruncă o suliță într-un cerc desenat pe pământ. E trezorierul orașului,
responsabil de bugetul și finanțele publice. În acea curte, Octavian se eliberează de grija
cifrelor și bucuria jocului îl transportă înapoi, în zilele în care nu avea nicio grijă. Ana a
aflat că Octavian, în copilărie, petrecea ore în șir jucându-se astfel pe trotuarele prăfuite
ale orașului său natal.
Iulia, o femeie cu părul lung și ondulat, strălucește de fericire în timp ce sare coarda
cu o agilitate surprinzătoare. E bibliotecara, cea care păzește cu dragoste cărțile orașului.
În acea curte, Iulia redevine copila care sărea coarda în pauzele de la școală, râzând cu
prietenele ei. Ana a aflat că Iulia, în tinerețe, a deținut recordul neoficial de sărituri consecutive în cartierul ei.
Valentin, un bărbat înalt cu o barbă bine conturată, se distinge prin felul în care lansează un zmeu cu forme abstracte,care flutură mândru în vânt. E un inginer, mintea din spatele multor proiecte infrastructurale.

În această curte, Valentin scapă de calculatoare
și planuri și se dedă pasiunii pentru zmeie. Ana a descoperit că Valentin, în copilărie,
construise zmeie de toate formele și mărimile, visând să creeze cel mai stabil și inovativ
zmeu posibil.
Dan, un bărbat cu o statură impozantă și cu mâini bătătorite, atrage privirile prin
modul în care modelează figuri din plastilină, creând miniaturi detaliate ale clădirilor din
oraș. E arhitectul-șef al orașului, responsabil pentru estetica și funcționalitatea structurilor urbane. În această curte, Dan își redescoperă latura artistică, retrăind zilele în care
modela forme și figuri din lut. Ana a aflat că Dan, în copilărie, visa să devină sculptor și
să creeze opere de artă care să inspire generații.
Sonia, o femeie cu o alură elegantă și cu o voce suavă, impresionează prin felul în
care se balansează pe o minge mare, râzând cu voce tare de fiecare dată când își pierde
echilibrul. E directoarea muzeului orașului, păstrând și expunând comorile istorice și
culturale ale comunității. În această curte, Sonia lasă deoparte grijile și se dedă echilibrismului, amintindu-și de zilele când se juca în parc cu prietenii. Ana a aflat că Sonia, în
copilărie, visa să devină acrobată într-un circ faimos.
Cristina, o femeie cu o postură dreaptă și cu ochi strălucitori, atrage atenția prin
modul în care construiește turnuri din cuburi de lemn. E inspectoarea școlară a orașului,
veghind la calitatea educației și la binele elevilor. În această curte, Cristina redescoperă
plăcerea construcției și a jocului. Ana a aflat că în copilărie, Cristina își petrecea timpul
construind cetăți și imaginându-și aventuri eroice pentru personajele sale.
Mircea, un bărbat cu privirea ascuțită și cu o ținută impecabilă, se distinge prin
faptul că se joacă cu un trenuleț, alăturând vagoane și imaginându-și rute complexe. E
directorul gării din oraș. În această curte, Mircea își redescoperă fascinația pentru trenuri, retrăind entuziasmul din copilărie, când visa să devină mecanic de locomotivă. Ana
a aflat că Mircea, în copilărie, petrecea ore întregi urmărind trenurile trecând prin gara
orașului său natal.
Larisa, o femeie cu o alură distinsă și o ținută elegantă, atrage privirile prin modul
în care joacă șotron, aruncând cu precizie piatra și sărind cu grație peste casete. Este
prim-vicepreședinta băncii centrale a orașului, având grijă de politica monetară și supervizând tranzacțiile financiare. În această curte, Larisa se eliberează de grija cifrelor și bilanțurilor și se dedă jocului de șotron, retrăind zilele când își petrecea ore întregi
jucându-se în curtea școlii. Ana a aflat că Larisa, în copilărie, inventa reguli noi pentru
jocul de șotron, făcându-l mai provocator pentru prietenele ei.
Emil, un bărbat cu o privire ascuțită și o cravată cu motive geometrice, se distinge
prin modul în care joacă popice cu niște recipiente de plastic și o minge de cauciuc. E
avocatul principal al unui renumit cabinet juridic din oraș, având o carieră impresionantă
în dreptul penal. În această curte, Emil se eliberează de grija dosarelor și litigiilor și se
dedă pasiunii simple a jocului de popice, amintindu-și de zilele în care organiza competiții amicale cu vecinii. Ana a aflat că Emil, în tinerețe, visa să deschidă o sală de popice,
fiind fascinat de jocul de echilibru și precizie.
Victoria, o femeie cu un zâmbet cald și un parfum floral, impresionează prin felul
în care joacă țară-țară vrem ostași, împreună cu alți adulți, alergând și evitând cu dibă-
cie să fie prinsă. E directoarea Casei de Cultură a orașului și organizează evenimente și
spectacole pentru comunitate. În această curte, Victoria uită de programări și repetiții,
traind bucuria simplă a jocului. Ana a aflat că Victoria, în copilărie, era cea care organiza
jocurile în parc, fiind mereu în centrul atenției și bucurându-se de râsetele și voia bună
a celor din jur.
Pe măsură ce Ana interacționa cu acești oameni și cu alții ca ei, a înțeles că acea curte
nu era doar un loc de joacă, ci un sanctuar pentru sufletele rănite sau pierdute, un loc
unde se puteau vindeca și regăsi. Fiecare vizitator avea o poveste, o rană sau un regret, dar
în acea curte, acestea se estompau, lăsând loc doar pentru momentul prezent și bucuria
pură a jocului.
În timp ce seara începea să-și arate frumusețea în nuanțe de roz și violet, Ana se
așeză lângă o fântână veche și își lăsă gândurile să zboare. E impresionată de reziliența
și curajul acestor oameni care, în ciuda tuturor obstacolelor, aveau puterea să râdă, să se
joace și să viseze din nou.


Capitolul 4: Furtuna


Soarele începuse să coboare la orizont, când Ana observă o schimbare. Inițial, a fost
doar o briză ușoară care aducea cu sine aromă de pământ, apoi cerul se înnoră rapid,
căpătând tonuri amenințătoare de gri închis.
Se simțea în aer o tensiune crescândă, dar oamenii aflați în curte nu păreau conștienți
de pericol. Râsetele melodioase și vocile lor entuziasmate, făceau ca zgomotele furtunii
care se apropia să pară doar o notă de fundal.
Primul tunet răsună puternic, ca un avertisment. O lumină strălucitoare străpunse
cerul, urmată de o ploaie torențială ce începu să cadă subit. În loc să caute refugiu, adulții
din curte își continuară jocurile, lăsându-se în voia ploii. Hainele li se lipeau de trupuri,
dar ei continuau să danseze, să râdă și să se rostogolească prin bălți, ca și cum ploaia
făcea parte din jocul lor. Ana, deși inițial uluită de felul în care oamenii se lăsau pradă
ploii, a simțit o atracție irezistibilă față de această manifestare a libertății. Era un contrast
puternic între furia naturii și bucuria oamenilor, un dans între ordine și haos.
Și totuși, în mijlocul acestei scene aproape suprarealiste, pe Ana o cuprindea o senza-
ție de neliniște. Observând copacii care se clătinau periculos sub forța vântului, ea simțea
Vâlcea literară • Anul III, nr. 4 (10) 113
nevoia să protejeze această adunare, ca și cum ar fi fost niște copii inocenți și lipsiți de
discernământ, iar ea, singura persoană lucidă de acolo.
— Trebuie să ne adăpostim! strigă ea, dar vocea ei se pierdu în tumultul ploii și în
cântecul vântului. A încercat să-i convingă să părăsească curtea și să caute un loc sigur,
dar mulți dintre ei păreau să fi intrat într-o transă, absorbiți complet de experiența lor.
În acest moment de teamă și confuzie, Ana a avut o revelație. Oricât de puternice
ar fi forțele externe, forța interioară a ființei umane poate fi la fel de puternică, dacă nu
chiar mai mult. Furtuna părea o metaforă a luptelor de care oamenii au parte în viață, iar
cei din curte, prin alegerea lor de a continua să se joace, demonstrau rezistența și curajul
inerent al spiritului uman.
Cu această introspecție Ana se lăsă purtată de moment, alăturându-se adulților în
dansul lor sub ploaie, lăsându-se învăluită de forța și frumusețea naturii. Furtuna și ploaia nu mai păreau amenințătoare, ci doar o altă parte a spectacolului vieții.


Capitolul 5: Redescoperirea


După ce furtuna se liniști, iar ultimele picături de ploaie își găsiră drumul spre pă-
mânt, Ana se retrase într-un colț liniștit al curții, cu sufletul zbuciumat. Lumina serii,
acum difuză și catifelată, îi oferi un moment de contemplare.
Orășelul acela uitat de lume, cu curtea sa misterioasă, îi dezvăluise un univers pe
care nu și-l imaginase. Văzuse bucurie și lacrimi, libertate și teamă, joc și seriozitate. Însă,
mai presus de toate, văzuse sufletele oamenilor în starea lor cea mai sinceră, neatinsă de
convenții sau așteptări.
Mânată de natura ei de reporter, inițial considerase că aceasta ar fi o poveste senza-
țională. Imaginați-vă, un oraș unde adulții își retrăiesc copilăria seară de seară, sub ochii
unui cer schimbător. Însă acum, cu carnetul de notițe în mână, își dădu seama că asemenea momente sunt prea prețioase și intime pentru a fi împărtășite lumii într-o formă
brută și descriptivă.
Ea simțea că trebuie să respecte sanctitatea acelui loc, să păstreze secretul și să lase
magia să continue, nealterată. Povestea aceasta nu era și pentru ceilalți, era doar pentru ea.
A doua zi, înainte de a părăsi orășelul, Ana se întoarse în curtea de recreere, nu ca
observator, ci ca participant. Lăsându-și valiza și inhibițiile deoparte, se alătură adulților
în joc. Alerga, râdea, se rostogolea pe iarbă, retrăind bucuriile simple ale copilăriei. Era o
formă de terapie, o eliberare, un act de rebeliune împotriva constrângerilor lumii adulte.
Când soarele a coborât la orizont, Ana, cu părul dezordonat și hainele murdare, s-a
oprit pentru a inspira adânc. Închizând ochii, a simțit pacea interioară pe care nu o mai
experimentase demult. Era ca și cum ar fi redescoperit o parte pierdută din ea, o esență
uitată.
În trenul care o ducea departe de orășel, în timp ce peisajele alunecau pe lângă ea,
Ana își propuse să nu uite niciodată lecția curții de recreere: că în fiecare dintre noi există
un copil care vrea doar să se joace, să râdă și să fie liber. Și poate că, din când în când,
merită să îl lăsăm să iasă la lumină.
Sfârșit