„Între familiile Egg și Degenberg domnea de veacuri o ură neîmpăcată. Nici nu mai știau bine, nu-și mai aminteau exact ce o declanșase, de unde pornise, cine începuse, deși poate că întâmplarea fusesese cândva consemnată în vreun hrisov, ros de șoareci între timp, dar urmașii continuau, chiar și fără să-și mai amintească motivul, să se urască cu o ură clocotitoare, năvalnică, devastatoare. Făceau totul să ducă mai departe ura, fiecare generație având grijă să o cultive, să o amplifice și să o transmită generației următoare.

Într-o bună zi, însă, doi dintre ei s-au hotărât să-i pună capăt. Cel puțin așa a fost perceput evenimentul. Pentru că era un eveniment. Cei doi erau, în acel moment, seniorii celor două clanuri. Și cum se putea rezolva mai bine decât printr-o căsătorie?! Zis și făcut. S-au întâlnit și au pus la cale ca Dorothea von Degenberg să-i devină soție moștenitorului familiei Egg, ultima progenitură pe linie bărbătească; au făcut actul, l-au parafat, au băut câte o bere și au plecat la casele lor.

Toate bune și frumoase, numai că, aducându-i-se la cunoștință domnișoarei Dorothea von Degenberg, crescută de familie în datina urii față de familia Egg, hotărârea tatălui său, refuzul a fost categoric:

  • Nu, nu, nu! Nu mă mărit cu el!
  • Ba da, ai să te măriți!
  • Nu, nu! Tată, te implor, nu!
  • Ba da! E de datoria ta!

În cele din urmă, când a văzut că nu cedează, tatăl a tras-o într-un ungher întunecat și i-a șușotit ceva la ureche, așa de încet că nici zidurile, cărora se știe că nu le scapă niciodată nimic, nu au prins măcar o șoaptă. De-abia atunci, Dorothea și-a dat consimțământul. Nunta la castelul Egg nu a fost prea veselă, deși marca sfârșitul acestei cruciade de secole, ci mai degrabă mohorâtă și fără efuziuni.

Cei din familia Degenberg s-au ridicat devreme de la ospăț, imediat ce proaspeții însurăței s-au retras în camera nupțială, anume pregătită pentru ei. Au mormăit ceva și ascunzându-se în fundul caleștilor au pornit spre castelul lor. Undeva, în afara zidurilor, bine protejați de întunericul nopții și oboseala nuntașilor, ascunși în tufișurile înalte și sub iedera care curgea în cascade, câțiva cai gata de drum așteptau încordați cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot. Dinspre castel nu se simțea însă nicio mișcare. În curtea și pe culoarele castelului Egg rămăseseră aprinse lumânări mari de ceară și făcliile de nuntă, luminând unghere și făcând să tremure pe pereți umbre misterioase. Membrii familiei, obosiți, plecaseră la culcare. Slugile, care se sculaseră în zori și toată ziua pregătiseră ospățul și serviseră la masă, căzuseră și ele frânte de oboseală. Nu se zărea absolut nimeni. Pe coridoare, alunecând însă ca două umbre, nevăzute și neauzite, mama și sora mirelui se îndreptau spre camera nupțială. Sperau oare să audă ceva din suspinele miresei care-și pierdea fecioria și din șoaptele de dragoste ale mirelui, alinând-o?

În zadar și-au lipit însă când urechea dreaptă, când cea stângă de tăblia ușii, dinăuntru nu venea nici cel mai mic zgomot. Era o liniște ca de mormânt. S-au minunat și ele de această liniște nefirească, aproape neliniștitoare. Să se fi terminat totul așa de repede? La un moment dat chiar au vrut să plece, să renunțe la a mai asculta la ușă, însă curiozitatea a fost mai puternică. Au zis să mai rămână puțin.

  • Dar ce-i asta? Parcă s-a auzit cum se trage un sertar, a spus încet mama.
  • Hmm, ciudat! a șoptit și

Au rămas în așteptare. A mai trecut un timp. Lung? Nu-și dădeau seama. Timpul se dilată atunci când aștepți.

Ce-i asta? Un icnet? Un țipăt scurt? Au apăsat pe clanță exact în momentul când din interior mai apăsa cineva. Ușa s-a deschis și, în cadrul ei, în cămașă de noapte albă, cu mâinile pline de sânge, mpreunate a rugă, a apărut Dorothea. A trecut pe lângă ele și a luat-o la fugă spre ieșire. În clipa următoare, un urlet de durere, urmat de unul de groază, amândouă pornind din camera nupțială, au sfredelit zidurile pătrunzând în toate încăperile, în timp ce Dorothea alerga spre poartă. În patul conjugal, stiletul rămăsese înfipt în inima tânărului Egg, iar sângele care-i îmbibase cămașa luase forma unui trandafir negru.

Dorothea, care gonea acum ca vântul spre poarta salvatoare, n-a mai apucat să ajungă acolo unde o așteptau caii. Străjile, singurele care nu dormeau, au prins-o și au adus-o în fața stăpânului castelului. Conform cutumelor vremii, pentru cei ce atentau la viața unui nobil pedeapsa era moartea, precedată în anumite cazuri de tortură. Sentința a fost pe măsura faptei. Avea să fie supusă la cazne și să destăinuie tot complotul, cum avusese de ales între datoria față de clan, între sarcina de a-l lichida pe ultimul descendent al familiei Egg pe care i-o dăduse tatăl ei, și jurământul de credință și loialitate față de soț, depus în fața lui Dumnezeu. Învinsese dragostea de clan și ura față de familia Egg.”

Acestea fiind spuse, ghidul, un domn în vârstă și plin de umor, a închis cu o cheie enormă ușa camerei nupțiale a Dorotheii și a ultimului Egg. Ne aflam la sfârșitul vizitei noastre la castel. Cu un ultim zâmbet către copiii din grupul nostru, care rămăseseră cu gurile căscate și ochii măriți de spaimă, ghidul ne-a mai spus: Ei, și ca orice fortăreață medievală, și castelul Egg are o fantomă! Dorothea bântuie de secole castelul… Când este supărată mai aruncă din bibliotecă vreo carte, mai lasă ușile sau ferestrele deschise, astfel încât curenți reci fac să zdrăngăne câte o armură sau halebarda asta de aici de pe perete. Dar, în general, e o fantomă bună care încearcă să-și răscumpere fapta sângeroasă veghind asupra celor ce mai locuiesc încă la castel, ca nu cumva să pățească și ei ceea ce a pățit ultimul descendent al familiei Egg”.