Fragment din romanul în curs de traducere Umbra Blestemată al scriitorului albanez de origine aromână Thanas Medi. Traducere: Oana Glasu.

Inițial, am considerat că absența Kristianei din a douăzecea noastră noapte are legătură cu surprinderea față de cererea în căsătorie. Cu o oarecare dezaprobare față de graba mea, dar câteva zile mai târziu, am văzut drept singură cauză scrierile abjecte pe care le-am găsit peste tot. Umpluseră străzile, zidurile, stâlpii pe care se lipeau de obicei anunțurile mortuare, treptele terenului de fotbal unde jucau băieții din cartier, marmura bustului lui Socrate de vizavi de brutăria domnului Jorgo, trotuarul din fața supermarketului Atlantic, panoul cu reclame de pe strada ce ducea spre clubul Alexandrei, balustradele podului care lega ambele maluri ale Caricanului, dar și WC-urile agenției de autobuze suburbane, singura din Chrisoupolis și de pe teritoriul Peramahalei. Era o singură frază, maximum două, scrise cu albastru și obligatoriu de aceeași mână: „Kristiana o face cu albanezul”.

La început, am citit-o total întâmplător pe plăcile micuțe de faianță ale unuia dintre WC-urile agenției. În acea dimineață, găsisem una dintre anvelopele bicicletei dezumflată și după ce, în sfârșit, m-am hotărât să cumpăr mașina avocatului pentru care lucra Spiridhulla, domnul Patiris, m-am dus la muncă cu autobuzul de Megalohori. Cu cinci minute înainte de îmbarcare, m-am grăbit să urinez într-unul din WC-uri. În perioada aceea, întrucât mă culcam des cu Kristiana, aveam probleme cu urina. Un lucru obișnuit pentru bărbați care se întâmpla, probabil, din cauza suprasolicitării rinichilor și umplerea rapidă a vezicii urinare. Dar, în timp ce-mi trăgeam fermoarul pantalonilor, am încremenit citind ce era scris pe peretele din fața mea. În mijlocul uneia dintre plăcile de pe perete, scriseseră: „Kristiana o face cu albanezul”. Șocat, am luat din coș hârtia care tocmai absorbise ultima picătură de urină și am șters numaidecât faianța. În locul acela a rămas o pată albastră, iar sub ea câteva picături ca niște lacrimi. Când am tras ușa după mine, m-am uitat încă odată înapoi, iar stropii îmi păreau să picure din genele Kristianei.

Ziua aceea la fabrică mi s-a părut nesfârșită. Și, ca să se termine cât mai repede, am lucrat non-stop. Eram atât de obsedat de muncă, încât „șeful mare” m-a numit cu alint „nebun”. După-amiaza plănuisem să lucrez la vilă, unde mă aștepta Albana, cu care mă împăcasem, dar nu m-am dus. Voiam să aflu cât de departe se răspândise secretul celor nouăsprezece nopți în care mă culcasem cu Kristiana. Un scris grăbit pe faianța WC-ului agenției de autobuze nu era mare lucru probabil, dar, ținând cont de câți oameni au intrat și au ieșit și câți au citit când au terminat de urinat, era prea mult. Numele Kristianei care o făcuse cu un allvano, mai bine zis cu mine, probabil invadase toată suburbia din jurul Chrisoupolisului, înainte de a pune stăpânire pe strada „Kolokotronis” pe care locuiam și pe cartierul Peramahala. Printre alte cauze, am intrat în panică dintr-un motiv care, la prima vedere, mi s-a părut lipsit de sens. Eu, în locul cuvântului „albanez” scris în WC, mi-am citit numele. Și anume „Kristiana o face cu Vangjel”. La început, nu mi-a trecut prin minte că în Chrisoupolis, Peramahala sau „Kolokotronis”, în afară de mine, mai existau și alți albanezi. Așa cum putea exista și o altă Kristiana care o putea face cine știe cu cine. Dar despre asta m-am dumirit mai târziu. Și până m-am deșteptat, am crezut doar atât: grecoaica care a făcut-o cu albanezul era Kristiana, cu care mă culcasem nouăsprezece nopți, iar albanezul care o făcea cu grecoaica eram eu. Cu această obsesie m-am chinuit în acea după-amiază când nu m-am dus la vilă, ca să pricep câtă amploare luase secretul celor nouăsprezece nopți ale noastre. Priveam cu atenție sporită fiecare literă scrisă care îmi ieșea în cale pe stradă, fiecare afiș de lângă anunțurile mortuare, fiecare pavelă plină de vopsea de pe trotuar, fiecare zgârietură de pe pereți, scări, balustrade, bănci și fiecare persoană care purta în buzunarul cămășii un marker. Am tăiat-o prin centrul cartierului în care locuiam, Peramahala, și după două ore mi-am zis cu deplină convingere:

— Toată lumea știe!

Eu și Kristiana o pățiserăm precum struțul care își bagă capul în nisip pentru a se ascunde și își lasă corpul afară. Ziua ne lăsase descoperiți, în timp ce noi eram convinși că ne acoperă noaptea. Toată lumea aflase secretul nostru. Iar Kristiana, care nu mai venea noaptea, se ascundea pe undeva ca să scape de furia tuturor. Acea furie existase chiar și atunci când noi credeam că nu există. Se pare că ceilalți ne văzuseră, chiar și atunci când niciunuia dintre noi nu-i trecea prin minte că ne-ar putea observa cineva. Ne văzuseră prin obloane, de la balcoane, prin găuri, de prin avlii, de pe bordurile trotuarelor pline de praf și de prin cafenelele vechi pline de fum. Noi trăiam unul pentru celălalt, în timp ce ceilalți trăiau ca să ne vadă, ca să șoptească din ureche în ureche cum grecoaica Kristiana, fiica căpitanului, mergea noapte de noapte la un albanez. Kristiana era frumoasă, în timp ce el era un albanez obișnuit, ca toți ceilalți albanezi. Totul era incredibil, inacceptabil și greu de luat în serios, întrucât era ca și cum ar dormi împreună o femeie frumoasă cu o hidoșenie. Cum să stea împreună frumosul cu urâtul, binele cu răul, totul cu nimicul? Incredibilul și inacceptabilul i-au lăsat pe ceilalți fără somn, deoarece, ceea ce se petrecea sub nasul lor, nu se întâmplase niciodată, nici pe strada care poartă numele marelui erou, nici în orașul cu trup mic. „Totul” mergea noapte de noapte și se culca cu „nimicul”!… Insomnia își întinsese mâna prin obloane, balcoane, găuri, cluburi îmbibate de fum și aruncase o cârpă murdară pe strada principală. Pe cârpă scrisese ceea ce inima meschină nu putea ține înăuntru: „Kristiana o face cu albanezul”…

Știa și bătrâna care vorbea cu florile. Și despre care, acum, se spunea că e nebună, de vreme ce vorbea și cu balustradele. Ea, într-o zi mohorâtă, de parcă i-ar fi intrat o pleavă soarelui în ochi, m-a chemat să mă apropii de balustrada ei.

  • Fiica căpitanului – zise, de parcă mi-ar fi încredințat un mare secret – umblă cu un albanez!
  • Cu ce albanez? – am întrebat-
  • Nimeni nu știe asta! – se întoarse spre mine, ridicând din umeri.

Și abia atunci mi-am dat seama că degeaba mi-am scris numele cu mintea acolo, unde scriseseră cu markerul „albanez”, întrucât eu, înainte de a fi un substantiv propriu, eram în mare parte un substantiv comun. Ca în nicio altă ocazie mai înainte, am realizat acum că a fi străin înseamnă a fi comun. Comun, ca și cum nu aparții nimănui și ca și cum nu-ți revine nimic, ca un uragan care nu știe încotro merge și ca un taifun care nu știe ce face, ca o insomnie care a tulburat somnul tuturor și ca un pericol care-i amenință pe toți. Chiar și bătrâna, despre care se spunea că este nebună, părea amenințată când zisese:

„Nimeni nu știe asta!”.

M-am mai liniștit, dacă tot nu eram eu în scrisul obscen. Dar eram îngrijorat și de nebunia bătrânei, pentru că îmi amintea de mama din Umbra Blestemată și de aceea am rămas cu ea mai mult ca niciodată. Am rămas atât pentru a-i alunga singurătatea, cât și pentru a-mi da seama dacă era cu adevărat nebună. Am vorbit despre florile care trebuiau acoperite cu folie de plastic, acum că iarna se apropia; despre nepoții din Germania care aveau să tremure mai mult, întrucât acolo era mai frig; despre oamenii care treceau și nu spuneau „Bună dimineața” și nu-mi părea că ar da semne de scrânteală. Bătrâna era mai întreagă la creier decât mine și numai ce-am auzit-o spunând peste balustrade în timp ce trăgeam poarta după mine:

  • Domnule Jorgo, brutarul iese în fiecare dimineață să se culce cu vreuna și scoate pâinea necoaptă. Da ce, noi suntem albanezi, să mâncăm pâine râncedă?!

În ziua aceea în care soarelui îi intrase pleava în ochi, căpitanul mă căuta. Că mă caută, mi-a spus Timo Murrizi, vorbindu-mi de la distanță, de îndată ce m-a văzut ieșind din casa bătrânei.

  • Ce i-ai făcut vecinului meu, că te caută din casă în casă?!
  • Nu știu – i-am spus și am în- lemnit la gândul că tatăl Kristianei citise frazele dezgustătoare și aflase totul.

Acum, ciocnirea cu el părea inevitabilă. Deși preferam întotdeauna să-l evit, știam că acest lucru nu poate continua la nesfârșit. Când m-am întors din râpă fără Petro Zalli, deși eram sigur de amestecul lui acolo, am vrut să uit. Uitarea era un medicament pentru a adormi, în timp ce ura era o otravă pentru a tulbura somnul. Mai târziu, când m-am culcat cu Kristiana, nu am simțit atât de multă ură, pe cât regret, ca pentru un om cu care vrei să te înțelegi. La urma urmei, nopțile în care Kristiana a venit la mine au fost o binefacere, pentru că mă iubea. Iar când ești iubit, vrei și tu să-i iubești pe alții, chiar și pe cel ce nu te iubește. Cu fiecare noapte, cu cât petreceam mai mult timp cu Kristiana, cu atât mă umpleam mai mult (parcă aș fi fost un vas) cu acel lichid numit „bunătate”. Iar o parte din acest lichid voiam să-l împart și cu căpitanul și de aceea l-am așteptat într-o zi pe stradă, lângă cușca lui Mili, pentru a schimba cu el măcar un „Bună seara”. El venea de la plimbarea de seară cu câinele, în timp ce eu împlinisem zece nopți de când mă culcam cu fiică-sa. Căpitanul îi vorbea câinelui cu voce blândă. Îl lovea în joacă cu nuiaua de salcie, îi gâdila, apoi îi controla urechile să nu fi făcut păduchi și îi ștergea balele cu dosul palmei. Era o iubire atât de sinceră și atât de curată încât, pentru o clipă, mi-ar fi plăcut să fiu puțin câine. Am așteptat să se apropie și am ieșit în fața lui.

  • Bună seara – am spus – ce zice Mili?!

Căpitanul, care nu se aștepta să mă vadă, a întors atât de brusc capul, încât mi-a fost teamă că i se vor rupe toate vertebrele gâtului. S-a uitat la mine cu ochi mari, m-a măsurat din cap până-n picioare, de parcă i-ar fi tăiat calea fantomele. Nuiaua de salcie i-a căzut din mână, iar gura i s-a deschis larg ca o gamelă. Iar eu abia atunci mi-am amintit, că nu ne mai întâlniserăm de când mă trimisese la pierzanie.

  • Ce-i cu tine pe aici? – zise cu o voce grea precum plumbul – nu mă așteptam să te văd!
  • Unde să fiu – i-am răspuns – aici este casa mea!

După aceea mi-am continuat drumul, în timp ce el se uita în jur, întrebându-se parcă, de când vorbesc fantomele grecește și de când au casă.

De data asta, ne-am întâlnit în fața panoului de reclame, după primul colț al străzii care ducea la clubul Alexandrei. Îi ușurasem căutarea mergând într-acolo, întrucât considerasem inutil să mă sustrag.

  • Noi doi avem multe de discutat! – zise de la distanță, de cum mă văzu.

Două secunde mai târziu, mă prinse de braț și ne îndreptarăm spre clubul pe care îl frecventa aproape în fiecare zi. În vocea lui nu se simțea rugăminte, ci ordin. Și o furie pe care cu greu și-o ascundea. Pășeam umil după el, călcând în picioare frunzele împinse de vânt. Soarele apunea cu pleava care îi deranja din ce în ce mai mult ochiul și care făcea ziua mai mult decât mohorâtă. Durerea din ochi și-a transformat-o în nori negri sau în vânt ce se întețea suflând peste frunze. Călcam pe ele de parcă ar fi fost cartușe fierbinți. În club erau puțini oameni, dar alții continuau să vină. De la tejghea, Alexandra ne-a făcut cu mâna. Ne-am așezat la o masă lângă fereastra peste al cărei geam vântul îți smulgea părul, lângă peretele unde era atârnat tabloul ciobanului cântând la fluier. L-am admirat cu ochiul pictorului, pentru că mă consideram priceput în acel domeniu, deși, de când mă stabilisem la Chrisoupolis, mă apropiasem din ce în ce mai rar de blocul de desen, punând astfel lacăt unui vechi vis de-al meu care era deschiderea unei expoziții de portrete și motive pastorale. Am observat că ciobanul din tablou ținea fluierul de parcă ar fi fost o bâtă. În același timp, mi-am amintit ziua în care am sărutat-o pentru prima dată pe Kristiana. Atunci o pierdusem și căutam o gaură în care să-mi bag capul. Acum venea din nou, după nouăsprezece nopți fierbinți de amor cu ea, o a douăzecea noapte eșuată și niște scrieri triviale pe care, cu siguranță, trebuie să le fi citit și căpitanul.

Căpitanul a comandat, iar Alexandra a adus fără întârziere uzo într-o sticlă cu gât subțire, precum gâtul de barză, alături de două pahare cu fund gros, o cană cu apă rece, două furculițe învelite în șervet de hârtie și aperitivul obișnuit: măsline negre deshidratate, ardei murați tăiați în felii subțiri și brânză presărată cu oregano. Ne- am privit prima dată în ochi atunci când am ciocnit paharele. Mă așteptam să văd disprețul obișnuit în ochii bărbatului care stătea în fața mea, dar am văzut altceva. Ceva asemănător cu lingoarea bolnavilor de tifos intestinal. Căpitanul suferea, dar își masca suferința. Era bolnav de tifos intestinal, dar nu-și arăta boala. Era la pământ, dar își ascundea căderea. Devenise mic, dar nu accepta. Era furios, dar își înăbușea furia.

Te culci cu fiica mea?! – vorbi la un moment dat, cu voce bolnavă și fără să- și ia ochii de la mine.