Între Arcadii și Odisei – IOAN ŞT. LAZĂR

– convorbire cu profesorul Ioan Șt. Lazăr, scriitor și etnolog, realizată de Ovidiu Cristian Dinică

 

R: Stimate d-le Profesor, împliniți 80 de ani (vârstă pe care nu o arătați) și vă
mulțumesc pentru acceptul de a vă propune un dialog sau un interviu, din care noi, cei
tineri, avem ce învăța. Mai întâi: sunteți născut în Giurgiu, dar locuiți în Râmnic de
55 de ani, pe care i-ați dedicat culturii vâlcene, cea populară și cea scrisă, de care vă
știm și vă simțim legat prin toate fibrele… Cum a fost posibil să deveniți personalitatea
culturală care sunteți?

I.St.L.: Să evităm cuvântul „personalitate” chiar dacă ar putea fi adevărat, dar, știți,
totdeauna sunt alții mult mai mari, mai notorii decât noi, iar, dacă nu gândim așa, nu
vrem măsură, or latinul – clasicul – spunea, pentru înțelept: „est modus in rebus” / este
o măsură în lucruri… Și, într-adevăr, este o măsură în cosmos, ca și o măsură în noi, pe
care nu trebuie s-o alterăm. Căderea în hybris/exces, la grecii antici, producea tragedii.
Primejdia lui o avem și azi…

R.: Revenind la întrebare…?

I.St.L.: Întorcându-mă la întrebare, aș putea da 55 de răspunsuri, sau doar 5 sau numai unul singur: dragostea! Dragostea de Râmnic, de Vâlcea a fost cheia devoțiunii mele,
cu atât mai stimulativă în momentele grele. N-a fost ușor, dar am avut șansa – generația
noastră, ʹ68, cum îi spune dl. Gheorghe Deaconu, adică de la anul reînființării județului,
cu entuziasmul constructiv inerent – să convingem că prin cultură facem numai bine
comunității și astfel am putut lucra îndeosebi în spațiul și pentru timpul ei.

R.: Ați fost într-o Arcadie sau într-o Odisee?

I.St.L.: Isteață întrebare! Răspuns scurt: și în Arcadia Vâlcii, și în Odiseea istoriei…
Dar, mai târziu, putem intra în detalii…

R.: Aveți dreptate: mai târziu… Deocamdată, ca să știm mai bine cine sunteți și
cum v-ați format, cum puteți releva devenirea Dv. la această aderență și această dragoste pentru cultură? Ce rol a avut influența din familie, din școală, din facultate?

I.St.L.: În familia mea – aflată la prima generație de oameni de la țară stabiliți la oraș
–, taică-meu, care avea un mic atelier de croitorie, cu o bună clientelă, mă învățase de
la 5 ani să citesc și să scriu, încât, când m-am dus la școală, învățătorul, un profesionist
și un om drept, m-a trimis la biblioteca orășenească, unde, pot spune, m-am născut a
doua oară. Din nefericire, taică-meu, suferind din război de o boală pe atunci incurabilă,
a înclinat steagul alb al vieții pe când împlinea 38 de ani, iar eu, doar 8. În continuare,
viața mea a fost plină de suferințe, o odisee, din care apetitul și râvna pentru cultură – ca
o datorie față de mine, dar și față de el – m-au ținut într-o aspirație îndârjită pentru cele
înalte.

R.: De atunci…

I.St.L.: Atunci am trăit, totuși, și în două Arcadii: prima, în vacanțe la țară, la bunicii dinspre mamă, de la care, până la intrarea lor forțată în întovărășirea agricolă, am
dobândit dragostea și interesul pentru obștea satului și pentru cultura populară (de unde
formația mea de etnolog) și, a doua, stima și prețuirea neștirbită vreodată pentru unii
dintre profesorii mei de la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu, de la care am dobândit
respectul și dragostea pentru a dărui ce ai acumulat, condiția de profesor (ceea ce am
devenit sau m-am străduit să devin). În rest, desigur, facultatea bucureșteană a însemnat
foarte mult pentru mine…

R.: Ați avut și în facultate profesori deosebiți, între care Mihai Pop, pe care, împreună cu colegul dl. Gheorghe Deaconu, l-ați făcut să vă prețuiască și să vă susțină
în demersurile culturale în Vâlcea, în domeniul culturii populare de care v-ați ocupat,
împreună cu dl. Gheorghe Deaconu, directorul, la Casa Județeană a Creației populare
(numele dintâi al instituției). Câteva aspecte din relația cu cultura populară aș dori să
reliefăm în această primă parte a interviului. Să continuăm, mai întâi, cu Mentorul
dvs., Mihai Pop. Ce calități aparte avea profesorul Mihai Pop încât v-ați atașat de personalitatea sa? (am folosit cuvântul și cred că acum îmi dați dreptate…)

I.St.L.: Formația mea, în școală și în facultate, a fost mereu multivalentă. În
Biblioteca Academiei, cu recomandare de la profesorul Mihai Pop, am citit foarte mult
Eliade, Cioran, alți cărturari interbelici, între ei Lucian Blaga (pe care nu-l învățasem la
școală, dar, de la un student „destupat”, îi parcursesem câteva lucrări), am studiat lucrări
ale Școlii Sociologice de la București – o mândrie pentru noi în plan internațional, le-am
adăugat, între preferințele mele, alături de Goethe (citit în liceu, datorită profesoarei mele
de limba germană), ca să nu mai spun despre adevăratul Eminescu; însă nu doar atât,
mergeam la expoziții, la opere, la concerte (cu puținii bani ce îi primeam de la maica
mea), nu mă cantonam, vreau să spun, în etnologie.

R.: Și, totuși, profesorul Mihai Pop. ..

I.St.L.: Profesorul Mihai Pop m-a atras nu doar prin adevărul și precizia cuvintelor
din curs și de la seminarii, ci mai ales prin deschiderea lui intelectuală spre ceea ce era
Vâlcea literară • Anul III, nr. 4 (10) 79
nou în știință, pe plan mondial. Conducea un cerc de teorie literară și folclor (la care, cu
dl. Deaconu, eram protagoniști), dar a înființat, împreună cu academicianul Al. Rosetti și
cu profesorul Tudor Vianu, un cerc de semiotică, o noutate absolută la noi, care ne incita
să asimilăm un nou mod de gândire și de metodă în știință. Și era mereu interesat de
progresele noastre, de unghiurile de vedere noi pe care le puteam descoperi ca tineri. În
acest sens, era de o mare mobilitate intelectuală, știa să te asculte și să te încurajeze dacă-i
dovedeai că este ceva în tine; va fi avut și dânsul orgoliul de mentor, dar părea că îl lua în
derâdere, numai ca să nu te lezeze…

R.: Cum ați lucrat cu asemenea profesor la teza dvs. de doctorat, susținută în 1988?

I.St.L.: Eu, mai întâi, am vrut să dau doctoratul în istoria artei, prin anii ’73-’74, dar
n-a fost să fie (concuram 18 pentru un loc) și am prins un loc la examenul de admitere la
profesorul Mihai Pop abia în ’81 (fiecare profesor abia dacă prindea unul sau două locuri
chiar la câțiva ani…). Atunci, la admitere, am recepționat încă o calitate a Profesorului
meu: priceperea la oameni asociată cu opțiunea de a le face dreptate, când se poate. Le-a
spus colegilor din comisie că nu dorește să promoveze teoreticieni, ci oameni de teren,
care așteaptă demult șansa. Erau două locuri și am luat doi: eu și un profesor din TârguLăpuș, Vasile Latiș, care știa câteva limbi străine, asimilase foarte bine structuralismul
și făcuse cercetări aplicative în păstoritul din Maramureșul profesorului Pop. Care și pe
mine mă cunoștea bine din facultate și din Vâlcea. Când unul dintre profesorii din comisie, om cu mult „teren” „în picioare”, a crezut că poate să-mi încerce abilitățile cu două
întrebări frământate în folcloristica noastră din acele zile, i-am răspuns, din „teren”, cu
exemple concrete în așa fel încât a exclamat: „Zău, dom’le, așa este?!… Nu știam…” Deci,
profesorul Pop avusese dreptate cu opțiunea „din start”…

R.: Lucrând cu dânsul…?

I.St.L.: Lucrând cu dânsul, îmi modificam, la fiecare întâlnire, planul stabilit inițial,
îl extindeam, îl detaliam inedit și totdeauna mi-a spus: „E bine, mergi înainte!…” N-a avut
orgoliu și îmi știa și prețuia creativitatea…

R.: I-ați păstrat multe amintiri frumoase și i-ați perpetuat memoria prin seria de
lucrări „Școala Mihai Pop”, împreună cu dl. dr. Gheorghe Deaconu.

I.St.L.: Da, „băieții de la Vâlcea”, cum ne menționa cu drag în lumea științifică a
Capitalei, i-au promovat ceea ce el însuși, ca să nu facă un așazis cult al personalității,
a evitat, relativizându-și contribuția absolut înnoitoare. Noi doi, însă, am văzut această „Școală de Etnologie Mihai Pop”, în care s-au format majoritatea cercetătorilor din
București și din țară ajunși la 60-70-80 de ani și am dorit ca ideea ei să fie conștientizată,
înscrisă în istoria culturală românească. La început, a părut născocire subiectivă, ca să nu
spun altfel, dar ei i s-au alăturat cercetători maturi și onești, întâi prof. univ. dr. Nicolae
Constantinescu de la început, care a dus mai departe demonstrația, descoperind etapele
și discipolii acestei școli. Iar noi, conform principiului Panel, am verificat conștientizarea
ideii din 10 în 10 ani, respectiv, în trei antologii, în 1997, 2007 și 2017.

R.: Ați avut, așadar, din Vâlcea, o contribuție de anvergură națională. Cum, de
altfel, ați mai… recidivat și pe alte planuri…

I.St.L.: Iertare… Nu vreau să scap de a sublinia că dl. Gheorghe Deaconu, care are un
apetit teoretic unic în generația noastră, a scris două excelente lucrări despre „Conceptul”
și, respectiv, „Metoda” de gândire și praxis ale profesorului Mihai Pop, lucrări unicat
până azi în etnologia noastră. Eu, ca deformare profesională de pe când eram director al
Bibliotecii Județene, am deschis „șantierul” bibliografiei Profesorului, aflată încă în curs,
completată adiacent și de alții.

R.: O dovadă, să-i zic exemplară de devoțiune pentru Mentor și cinstirea lui în
comunitate și în timp. .. Dar spuneți-mi ceva și despre lucrările dvs. propriu-zise, cum
le apreciați, ce plusuri, ce…minusuri (?) le vedeți, cum mergeți mai departe?

I.St.L.: Și pentru acest palier e mult de povestit, iar nouă, la vârsta aceasta, ne cam
place să povestim… Să încerc, totuși, să fiu scurt… La prima mea comunicare intitulată
Valențe de spiritualitate în colindele loviștene, susținută în 1968, după cercetarea din vară
și din iarnă, profesorul Mihai Pop, prezent la simpozionul de la Râmnic, mi-a spus: „Mi-a
plăcut lucrarea ta. Așa e bine” – numai că ea nu a plăcut cenzurii bucureștene și abia
a fost acceptată și publicată trunchiat în volumul Folclor din Țara Loviștei (Boișoara)
din 1970. De atunci, am avut multe alte comunicări în Vâlcea și în țară, dar mai ales
am acumulat cunoștințe și moduri de interpretare, însă nu am publicat decât un volum
personal, intitulat Călătorie de recunoaștere (Studii de etnologie, folclor și artă populară),
cu prefață („Schiță de portret”) de prof. univ. Nicolae Constantinescu, în 2003, la editura „Patrimoniu” a Centrului Județean al Creației Tradiționale… O pagină frumoasă
și fructuoasă în viața mea pe acest plan a fost cercetarea de teren în care am însoțit pe
dna Elena Secoșan, pentru capitolul dedicat portului popular vâlcean, și pe dl. Paul
Petrescu (păstrez prin apelative diferența față de acești alți mentori) pentru capitolele de
„Arhitectură” și „Ceramică” în monografia-album Arta populară din Vâlcea, publicat în
1972, cu contribuția a încă două somități și la care, împreună cu dl. Deaconu, am fost și
redactori de carte, dar și autori, cu contribuții proprii.

R.: Cartea rămâne o lucrare clasică pentru Vâlcea…

I.St.L.: Așa este… și nu numai pentru Vâlcea. Spre exemplu, capitolul meu dedicat
„Meșterilor populari contemporani” a fost recunoscut ca primul în țară care i-a scos pe
meșterii populari din anonimat…, înaintea cărții lui Ion Vlăduțin…

R.: Tot o noutate în țară a fost și Asociația Folcloriștilor Vâlceni (ulterior, și a
Etnografilor), la care ați fost secretar de la înființare…

I.St.L.: Da, a fost prima asociație de acest fel din țară, după noi s-au mai înființat
încă multe prin județele țării. Și n-a fost doar o formă de reuniune a forțelor, ci a fost una
foarte activă, cu reuniuni periodice, în care au crescut și s-au manifestat valori, în care
am fost în legătură cu semeni din țară, dovadă și colaborarea acestora, la începutul anilor
’90, când am reluat, la Râmnic, revista Izvorașul, cu acordul fondatorului ei, părintele
Gheorghe N. Dumitrescu-Bistrița.

R.: O altă inițiativă, care, însă, nu a durat mai mult de patru ani, în condițiile
post-decembriste… de odisee sau greșesc? Și încă o întrebare, totodată: înainte de ’89,
ați fost doar în Arcadie?

I.St.L.: Nu, nu putem vorbi în termeni de alb și negru! Fiecare perioadă are plusurile
și minusurile ei, depinde și de noi, nu doar de context, cui îi asigurăm ponderea. Perioada
dinainte de ’89 nu poate fi confundată în întregime cu „deceniul întunecat” ’50-’60,
sau, mai extins, cu răstimpul 1945-1965, iar noi suntem „generația ’68”, mai relaxată
și productivă. Dar nu a fost nicio Arcadie și nici o Odisee în sensul strict al cuvântului
(propriu-zis, al metaforei), lucrurile au fost mult nuanțate. De pildă, mica noastră echipă
de la Casa creației, împreună cu animatorii culturali din județ, am făcut mari eforturi de
cercetare și scoatere din anonimat a meșterilor populari, trăiam un triumf când dobândeau, la nivel național, numeroase premii individuale (neplătite, însă!), onorând județul,
dar când ne întorceam a doua zi „acasă”, nu reușeam să le asigurăm, din poziția noastră
socială doar artistică, un minim serviciu pentru existență care să le permită și pregătirea
viitorilor meșteri. Atunci plecam capul la pământ și, în pofida demersurilor noastre la
factori economici locali sau republicani, rătăceam într-o odisee a sufletului… Celelalte
paliere ale societății nu erau organizate ca să lucreze în interacțiune și în anticiparea
nevoilor progresului (zic eu cam sibilinic)…

R.: Astăzi este mai bine?

I.St.L.: Nicidecum! Puțini tineri și-au mai găsit un rost în practicarea meșteșugurilor
tradiționale, cu greu își mai pot procura materialele autentice necesare, prea puține firme
încearcă să rezolve aceste probleme, puține primării înțeleg să-și păstreze identitatea
istorică în spații muzeale cu habitat tradițional viu… Eforturile particulare, fără sprijin
printr-un program național, rezistă tot mai greu…

R.: Nu mai aveți entuziasm…

I.St.L.: Dar dvs. aveți?… Aș cumpăra…

R.: Ați mai trăit într-o Arcadie: a festivalurilor, a manifestărilor culturale, a simpozioanelor sau concursurilor artistice inițiate și organizate…

I.St.L.: Da, au fost Arcadii în sensul că, în majoritatea cazurilor, ceea ce am proiectat, am și realizat și era normal să ne bucurăm la final, dar câtă trudă, câte dificultăți, câte
conjuncturi am întâmpinat și am răzbit numai noi știm, și nu vom apuca să le evocăm în
posibile memorii…

R.: Menționați, totuși, câteva acțiuni care v-au angajat sufletește mai mult…

I.St.L.: Bine ați zis „sufletește”, pentru că, altfel, am fost „sub vremi”… Poate cel mai
semnificativ moment a fost acela de la prima ediție a festivalului Învârtita dorului de la
Vaideeni, „nedeie păstorească” modernă, cum l-a numit profesorul Mihai Pop. Eram entuziasmat de priveliștea costumului ungurenesc în alb și negru purtat de multele formații
artistice din Mărginime, de la noi, din Gorj, din Argeș și de marea bucurie ce le citea
pe chipurile tuturor. Atunci, cu gândul că asemenea stare de prietenie sau, și mai bine
zis, frățietate va dura – și iată, este un proiect care a depășit 50 de ani –, i-am spus d-lui
Deaconu: „Vom veni peste mulți ani aici, la acest festival, și vom fi niște moșuleți, iar niște
tineri entuziaști, în dinamica lor, ne vor atinge cu umărul și ne vor arunca în șanț, fără
să știe că noi am inițiat demult această bucurie!…” Ei, n-a fost chiar așa, am fost recent la
festival și nu am pățit nimic, am primit respect din partea comunității locale… sau, mai
știi?, poate fiindcă n-am ajuns încă moșuleți, glumesc eu…

R.: Sunteți plin de trăiri spirituale, care v-au alimentat voința de a depăși obstacolele și a merge până la capăt. Festivalul Cântecele Oltului a fost și este un brand al județului…

I.St.L.: Așa este, un brand câștigat în anul 1970, când la propunerea vâlcenilor (am
fost cel care a inițiat-o), brașovenii, care organizaseră prima ediție la Făgăraș, au acceptat
să ținem festivalul, prin rotație, în fiecare județ, oferindu-ne primii să-l organizăm și
am făcut-o atât de bine, încât toate județele au considerat că nicăieri nu ar fi mai bine să
se înfăptuiască. Multe „Arcadii” de-acum! Să fi văzut pe d-l Deaconu întrecându-se de
plăcere cu cel mai bun dansator maghiar! Să fi văzut ținuta spectacolelor fiecărui ansamblu, care își respecta autenticitatea locului și în port și în obiceiuri, fiindcă aveam criterii
dure și dialoguri constructive cu membrii juriilor – personalități ascultate… Era un efort
colectiv, dirijat cu strictețe, dar și cu măestrie de către dl. Gheorghe Deaconu, manager
unic pe atunci…

R.: Și dvs.?…

I.St.L.: Eram parte din organizare și desfășurare, având cu deosebire atribuții în
plan științific și metodic, în relația cu specialiștii vremii, prezenți… Pe de altă parte, în
1976, la un an de la numirea ca director la Biblioteca Județeană, am inițiat simpozionul
interjudețean Oltul în conștiința românească, parte din festival și destinat valorificării
de către bibliotecile județene de pe firul Oltului a patrimoniului lor cultural înscris în
cărți, publicații, documente. O inițiativă pe care au continuat-o urmașii mei, până către
anul 2010… Biblioteca noastră județeană mică se angajase cu succes într-o acțiune de
anvergură națională.

R.: Aveți și pentru aceasta povești de spus…

I.St.L.: Desigur, dar cred că nu mai avem timp. .. Ne-a întristat, însă, faptul că, după
1989, bibliotecile maghiare n-au mai colaborat…

R.: Câteva cuvinte, vă rog, și despre festivalul Cântarea României. A fost Arcadie
sau Odisee, sau „și…și” ori „nici…nici”?

I.St.L.: A fost un malaxor din care nu știu cum am scăpat teafăr, adică sănătos. O
opresiune greu de suportat pe toate planurile. Fiindcă întreaga noastră mișcare artistică
pe care artiștii amatori o făceau cu talent necultivat dar cu plăcere a devenit obligatorie,
confiscată de propaganda partidului, care trebuia să arate ce bine e în țară când, de fapt, nu
era deloc bine în deceniul ’80-’89. Țin minte o formație de dansuri bărbătești din Orlești,
cu bărbați înalți și viguroși, care jucau cu atâta energie pe scena de la Casa Sindicatelor,
păreau că mai-mai să o spargă, iar noi comentam: „Uite cu câtă forță își varsă năduful
adunat din truda câmpului și neajunsurile vieții!” Noi înșine, instructori, bibliotecari,
muzeografi eram scoși din servicii și luați în campania agricolă, ca să stimulăm oamenii
la o recoltă mai mare pentru care, de fapt, nu aveau mijloace (de pildă, în zootehnie,
furaje)… Și asta o „poveste” neplăcută. Ca să nu mai spun cum toți eram siliți să raportăm
cifre imaginare, „umflate” – umflătură care, inevitabil, s-a spart la ’89!… Pe de altă parte,
festivalul nu trebuie întru totul blamat. A fost și un vârf al valorificării artei amatoare,
care, doar în puține forme ale ei „cânta” partidul. A cânta România e necesar și acum!

R.: Sunteți sincer și sugestiv. Sper să mai dezvoltăm unele idei din această primă
convorbire, adecvate și pentru domeniul culturii scrise, ca, de pildă, mentoratul, dialogul și altele. Vă mulțumesc, dorindu-vă mulți ani de sănătate și activitate fructuoasă.

I.St.L.: Și eu vă mulțumesc. Apelând la vârstinici pentru înțelegerea lumii în care am
trăit, trăim și vom trăi, puteți primi și dvs. calificativul de „copii bătrâni”, adică înțelepți,
cum ne spuneau nouă, încă din primii ani la Casa creației, intelectualii vârstnici haretieni
din perioada interbelică… Mulți ani de bine și dvs.!