Într-un interviu, poeta și eseista Lavinia Elena Niculicea, redactor la publicația Jurnal Social, București, afirma: ,,Poezia înseamnă altceva: dreptul sufletului de a respira, întâlnirea de grație cu Dumnezeu, continuitate, speranța într-o lume mai plină de sens, prin care oamenii mai pot iubi…” (Așii Români, mai, 2019), demitizând ,,percepția dispariției” firului continuității, spiritului poetic al Cenaclului Casa de sub pădure, condus cândva de poeții Dragoș Vrânceanu și Eugenio Montale, promotori ai unei rafinate poezii a modernismului european, model al relațiilor culturale România – Italia. Recent, revista de artă, cultură și civilizație, Marchetti Art Gallery, Anul I, nr. 1, octombrie-decembrie, 2021, îi publică un interesant eseu de reflecții în limba italiană.

Atât poezia, cât și eseistica sunt lujerii unei ode arborescente închinate iubirii de cuvânt: „Picură-n mine ploaie de gânduri/ zămislind în sufletu-mi pustiu/iubirea de cuvânt.” (Ploaie de gânduri, 2012). Această artă poetică are conotații, în sensul că dă și titlul volumului de debut care cuprinde și peste 50 de poeme în proză, prin care autoarea trădează un autentic artizan al emoțiilor pozitive: „Jocul inocent al primilor fulgi de nea îmi cuibăresc în suflet un dor intens de viaţă… Am învăţat să iubesc viaţa așa cum e ea… Experimentez un sentiment unic…, iubirea de cuvânt – iubirea de viaţă, pentru sufletul încorsetat și sufocat de griji și de nevoi… Mă adăpostesc în vis, într-o lume în care emoţia e vie și nealterată de concret”. (Pe aripi de reverie)Volumele „Florile cerului” (2014) și „Dansând cu cerul” (2016) reprezintă o treaptă a devenirii prin dor și lumină: „Îngerii injectează lumină/în poezie,/prin ale cărei vene curg mereu,/(re)găsindu-mă…” (Lumina) – metafora osmotică a cunoașterii. Ipostazele Eului poetic sunt injectate cu bulbi de lumină: „Bulbi de lumină alunecă/ pe-o aripă de cocor,/în pletele visului,/ascult cum râde vântul”. (Bulbi de lumină). Poeta se află suspendată pe o treaptă, între „a fi” ea și „a fi” altcineva, purtând în suflet revelațiile visului și secretele Raiului: bucuria de a crea. Trei laitmotive tranzitează lirica ei: visul, iubirea și lumina în poeme care sugerează stările existențiale și ipostazele inedite ale dorului sculptat în inimă cu dalta elegiacă a Cuvântului și ocrotit în labirintul tainic al durerii: „În mine se cuibărește pasărea DORULUI,/se-nfruntă animalic/din iluzia dulce a dragostei –/floare albă/legănată de vântul… durerii…” (Vânt de toamnă).

„Radiografia visului” (2018), volum de poezii consistent și reprezentativ în ceea ce privește motivul „ars poetica”, are în centrul său visul, în varianta poetei, acesta fiind de origine divină. El semnifică însă și un criteriu estetic. Elegia psalmică gravitează aici în jurul temei în căutarea lui Dumnezeu, o continuare a volumului Florile cerului privind universul tematic. Prin conexiune cu meditația poetică, ideile se învârt „pe ineleleinimii/cu o mișcare perfectă a clipei” (Osmoză). Motivul florarului din poezia lui Blaga este localizat în peisajul marin eminescian și definit metaforic, se pare, pentru prima oară în poezia noastră, și nu numai, „lacrimă de îndumnezeire” (Val de cer), emanând o muzică vindecătoare, aducând „gândul bun – etern veșmânt de sărbătoare”. (Tei în floare) Rotația anotimpurilor îi provoacă o stare de iluminare, făcând-o să înțeleagă tot ceea ce n-a înțeles, să radiografieze în oameni diamantul iubirii, șlefuit prin vis, scăldat în lacrima trecerii, sub Cerul înstelat: „Conjugă-mi, Doamne,/verbul „a fi”,/gândul că sunt,/revelația că ești/și întârzie moartea…/sau fă-i un statut:/să n-o mai primim/ fără bon de rând, la visare./ Să-i fie și ei trecerea,/prin firul de lacrimă,/al unui bătrân,/ al unei mame,/al unui neam – /legământ de mister,/Universul din nou creând…” (Lacrima trecerii).

Temele-mituri: Logosul, Lumina, Naș- terea, Zborul, Cosmosul, Creatorul, Moartea… au fost transfigurate diferit la Eminescu, Coșbuc, Blaga, Barbu și Arghezi. Cu o mențiune specială pentru moarte, în creația poetei Lavinia Elena Niculicea ea înseamnă amintire: In memoriam, sinonimă cu rugăciunea: o formă de invocație către divinitate, de a nu permite ca odată cu dispariția noastră fizică, să intrăm în constelația uitării:

„Mamă, viața mă naște/de mai multe ori,/ în lipsa ta… Aș vrea să monopolizez timpul,/ să revendic toate amintirile/cu tine… Fă-mi semn cu câteva raze,/să pot inventa noi duminici,/cu toții strânși în jurul zâmbetului tău,/la o cafea…” (La o cafea cu mama)

Poeta își aude picurul lacrimii în bătaia de aripă a clipei, pe trupul primăverii, prin apariția ghiocelului, care îi aduce speranța începutului și a renașterii cosmice, micșorând dimensiunea durerii: „Muguri de cer schiţează/primăvara/pe filele inimii…/Surâsul vieţii apare/licitat de durere…” (Muguri de cer)

Mai multe creații i-au fost puse pe muzică, altele au fost transfigurate în grafică, dovadă că Lavinia Elena Niculicea se situează la interferența artelor. E un criteriu artistic, de luat în seamă, pe care ne propunem să-l urmărim în continuare, în elegia ei originală: „Într-o scoică de trăire/se ascunde a opta minune/pe țărmul visului românesc”. (A opta minune) Poeta Iubirii și a Luminii ne poartă, și pe aripile visului, la o cafea cu poezia.

Volumul ,,Poet cu normă întreagă” (2019) ne confirmă că Lavinia Elena Niculicea este o poetă autentică având rădăcini identitare românești, cu deschidere spre poezia lumii contemporane. Inefabilul poetic este un zbor la altitudinea dorului pe tărâmul iubirii. Poezia sa surprinde prin nota de optimism și prin dimensiunile interioare ale sentimentului de dragoste pentru tot ce o înconjoară. Ea reprezintă un palier al esteticii frumosului prin lumină. Elegia modernă de iubire o reprezintă, cu o mențiune specială pentru aceea de nuanță creștină. Lirica sa ne umple de nemărginire precum primăvara de muguri, îndeosebi prin transfigurarea unui cod de sentimente indescifrabile, propuse nouă cititorilor spre decriptare: „îmi pun gândul inocent/pe ghilotina timpului/ cu miros de mușcate sălbatice//ispășesc clipa cu pleoapele/deschise către mâine/visul înghețat să sărute/coapsa primăverii la orizont//cerul îmi lustruiește aripile ponosite/ să pot zbura la altitudinea dorului/ciugulit de păsări dezmoștenite/pe tărâmul iubirii// să pot fi poet cu normă întreagă/în slujba lumii”. (Poet cu normă întreagă)

Din speranţă și-a făcut o armură de oţel, alegând, prin scris, calea transfigurării stării sale existenţiale și conflictului cu sinele. A învins prin iubirea pentru Dumnezeu, pentru tot ceea ce ne-nconjoară. Pe „via” sa redescoperă că suferinţa stimulează travaliul creator. Pentru ea idealul artistic înseamnă nerenunţarea la vis. Poeta Lavinia Elena Niculicea este una dintre cele mai demne urmașe ale poetului Radu Gyr, ale cărui versuri apar ca motto la volumul său de eseuri: „Înfrânt nu ești atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s,/Adevăratele înfrân- geri sunt renunţările la vis…”