Diana Dobrița Bîlea este o scriitoare deja cunoscută în mediul artistic românesc și
apreciată nu numai pentru romanele ei de dragoste („Iubirea urcă muntele”, 2004, „De
ce iubim?”, 2015, „Dragoste și război”, 2016, „Îngerul Linei”, 2016 ș.a.m.d.), ci și pentru
cronicile pertinente pe care le publică în revistele din țară și pe care, parțial, le-a adunat
într-un volum bine primit de cititori: „Impresii de călătorie în lumea cărților”, Ed. Ex
Ponto, 2018. Recentul roman, „Fata cu ochii de lună”, pune cumva în paranteză tema
iubirii, punctul de plecare fiind relația dintre creator și opera sa, dintre creator și idealul
spre care tinde, dintre creator și lume. De altfel, tema creației este anunțată chiar din
primele pagini ale romanului, autoarea aducând în discuție o variantă bulgărească a
baladei „Meșterul Manole”: „constructorul-șef, Manoil, le cere tovarășilor săi să-l zidească

în pereții mănăstirii nu doar pentru ca aceasta să dureze peste veacuri, ci, mai ales,
pentru ca el – oferindu-se drept jertfă, <<curban >>, – să ajungă să fie cinstit de-a pururi
de breasla constructorilor” (pag. 11). Este nevoie ca personajul Dianei Dobrița Bîlea să
treacă printr-o tragedie (pictorul Augustin Manu își pierde mâinile și vederea într-un
stupid accident la schi), pentru ca orgoliul creator să fie înlocuit de o înțelegere superioară a

actului de creație. Cel care mărturisea că pictează fără să fie interesat nici de bani și,
aparent, nici de faimă, dar avea obsesia operei perfecte, care să uluiască întreaga lume, va
ajunge să lase un testament mărturisitor de supunere și umilință în fața miracolului care
este creația: „Vreau s-o trimiteți în lume, cât mai departe, și am o condiție: să nu se afle
că eu am creat lucrarea fără nume, auzi?, fără nume, pentru că ea nu mai este a mea, ci a
lumii care a făcut posibilă crearea ei”. (pag. 261).
Mitul Galateei infuzează cu lirism paginile romanului, atenuând (de fapt, făcând
suportabil) dramatismul narațiunii, pentru că Diana Dobrița Bîlea cunoaște ingredientele

rețetei de succes literar: în primul rând, prezența unor personaje cu psihologie
complicată, care găsesc ușor intrarea în fantastic și nu se rătăcesc pe acolo nici măcar sub
efectul unui drog de autocunoaștere și de depășire a limitelor realității. În Peru, Augustin
Manu urmează o cale anunțată deja, la începutul romanului, de un element fantastic al
peisajului dunărean: „Trebuie să mori pentru a renaște, frate, îi spusese înainte de ritual
Alejandro. Ayahuasca este vița morții și ea te duce către moartea ființei tale interioare
pentru a experimenta renașterea” (pag. 158). Un roman nu trebuie nici să fotografieze
realitatea, nici s-o facă de nerecunoscut, printr-un joc, poate prea subtil pentru cititorul
de rând, între verosimil și neverosimil: personificările – puține la număr -, sunt o modalitate

de a plasa un personaj în lumea lui mai puțin accesibilă celorlalți. „Fata cu ochii
de lună”/ Roza Ventura/ Anuța/ Roze Wind comunică altfel cu plantele și animalele din
deltă, vorbește cu ele și cu Dunărea, înțelege altfel arealul misterios pus în pericol de comerț și de turismul fără reguli; tocmai această comuniune cu natura (teoretic, acceptată
ca foarte firească de oricare cititor cu o listă de lecturi care depășește programa școlară),
temă tratată cu inteligență de o autoare stăpână pe scrisul său, este matricea stilistică a
romanului. Chir și când personajele străbat mari distanțe geografice (Peru, Paris etc.),
Dunărea și peisajul ei plin de mister și poezie sunt prezente, ceea ce dă narațiunii exact
doza de poezie de care are nevoie.
În afară de personaje, de spațiul fabulos în care se mișcă și de timpul narațiunii –
uneori comprimat la valoarea secundei (v. accidentul pictorului Augustin Manu), alteori
dilatat în săptămâni, luni, ani chiar, pentru a încheia rotund povestea -, interesante sunt,
în roman, dialogurile-dezbateri pe tema morții și a creației, a oportunității și credibilității
sacrificiului de sine pentru o idee (aici, ideea de operă perfectă). Punctul de vedere al
autoarei nu transpare din text, pentru că perspectiva, declarat obiectivă, împiedică trecerea fățișă de partea uneia dintre tabere: cea care consideră că Augustin Manu vrea să se
sinucidă și caută o explicație plauzibilă pentru acest gest și tabăra care înțelege necesitatea
de a pune actul de creație mai presus de ființa artistului.


Citind romanul, am apreciat curajul autoarei de a se
situa contra curentului mercantil din lumea și din arta
noastră de astăzi: pare neverosimilă, în înțelegerea unui
artist contemporan, preocupat de succes, bani și faimă,
renunțarea la paternitatea artistică, ba, mai mult chiar,
la propria viață. Aceasta în condițiile în care cei mai
mulți țin cu dinții de fiecare secundă pe care o pot fura
destinului și umplu, plini de speranță, paturile de spital.
Diana Dobrița Bîlea este, cum am spus și altă dată, o
prozatoare inteligentă, care își conduce atât de bine
narațiunea și dezbaterea de idei, încât te obligă pe tine,
ca cititor/ consumator de artă și chiar ca artist, la rândul
tău, să intri în logica lor, să le accepți – și nu doar ca pe
o temelie a ficțiunii, ci, mai ales, ca pe o lecție de viață.

*Diana Dobrița Bîlea, „Fata cu ochii de lună”, Ed. Junimea, 2023