Apărută în 1929, în limba franceză, tradusă de George

Anca și publicată, în limba română, sub îngrijirea lui Virgiliu Constantinescu-Gali- ceni, „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, partea I, „Calea”, („Adevărul” și „Viața”-celelalte două) „sau cum justifică filosofia istoriei Societatea Națiunilor şi ideologia sa: Neo-Creş- tinismul”, lucrarea ne împărtășește concepția filosofului, sociologului și omului po- litic Dumitru Drăghicescu privind evoluția societății omenești, interdependența actelor și faptelor materiale ale omenirii cu spiritualitatea și creativitatea sa.

Adept al determinismului, concepție filosofică potrivit căreia geneza și desfă- șurarea fenomenelor și proceselor care au loc în natură și societate, în viața materială și spirituală a oamenilor, sunt ordonate cauzal, se supun necesității, nu întâmplării ori arbitrariului, folosește, în discursul său filosofic, perechile de termeni unitate-di- soluție, național-universal, unitar-suveran, unic-repetabil etc.

Acțiunile materiale ale omenirii determină, necesită schimbarea mentalităților și nevoia argumentării și justificării lor, apariția și existența, coexistența obiectivului cu subiectivul, a realului cu dezirabilul, cu idealul, care nu se poate realiza decât printr-o adaptare a creștinismului, prin neo-creștinism.

Înspirat de lucrarea Fericitului Augustin „De Civitas Dei”, cu cele două părți: Civitas Dei sau Civitas Caelestis, cetatea celor buni și virtuoși, și Civitas terrana ori ci- vitas diaboli, a celor răi și păcătoși, Dumitru Drăghicescu vede în Societatea (Liga) Națiunilor noua cetate a lui Dumnezeu.

Condiții istorice asemănătoare au dus la concepții și idealuri asemănătoare. Alaric cu vizigoții săi au cucerit și demolat Roma în anul 410, apoi, în anul

430, vandalii au cucerit, prădat și incendiat orașul Hippo-Regius, unde era episcop chiar Fericitul Augustin. Obosită de atâta sânge și lacrimi, omenirea, prin inspirația divină a Fericitului Augustin, a creat o cetate imaginară în care să domnească pacea, dreptatea, adevărul și iubirea, care nu sunt altceva decât esența religiei creștine.

Sfârșitul Primului Război Mondial și Tratatul de la Trianon au făcut necesară o nouă gândire politică și la 10 ianuarie 1920 se înființează Liga Națiunilor, Societa- tea Națiunilor, cu sediul la Geneva, România fiind stat fondator.

Scopul fundamental al societății a fost preîntâmpinarea unui alt conflict de asemenea anvergură. Instituția diplomatică trebuia susținută și întărită de puterea morală a credinței creștine care să stea la baza unei societăți a păcii și a „bunei stări”. Această moralitate, bazată pe dreapta credință, este expusă de Dumitru Drăghicescu în „Noua Cetate a lui Dumnezeu”.

„În absența unei moralități noi, inspirată de o religie nouă, popoarele civili- zate sunt candidate sigure la sinucidere. Dacă moralitatea actuală persistă încă doar un secol, este inevitabil… ca toată lumea să piară.”

Așa cum știm, optimismul lui Dumitru Drăghicescu va fi călcat în picioare în mai puțin de două decenii, în Al Doilea Război Mondial.

Pentru argumentarea concepției sale, Dumitru Drăghicescu face o analiză profundă a istoriei, probând, încă o dată, erudiția și acribia.

În analiza sa, pune față în față două lumi, pe care le despart aproape două milenii, care se aseamănă și se deosebesc în același timp, în care repetabilitatea feno- menelor istorice vine cu particularitățile ei și elemente de noutate, strâns legate de manifestările spirituale ce le însoțesc ori le determină.

Concilierea dintre știință și religie trebuie să dea o religie nouă și pentru a vedea cum „trebuie să căutăm în istorie situații analoge”.

În Grecia antică, Cetatea a reprezentat „forma socială tipică” de manifestare a unei lumi. Liniștea relativă a Cetății a făcut să se dezvolte științele, filosofia, artele. Ideea constituirii unei federații de cetăți s-a realizat de mai multe ori, fără însă a reuși să creeze o formă mai largă de viață istorică și Cetatea a intrat într-un declin care a coincis cu regatele elenistice. Aceste regate n-au durat decât un secol deoarece au căzut sub dominația Imperiului Roman.

Regatele elenistice au îmbinat civilizația grecească cu cea a Orientului, cu- noscută sub numele de civilizație elenistică.

Civilizația greacă a conceput democrația și universalul prin cosmopolis, ideea de egalitate a oamenilor, fără distincție de naționalitate.

Între viața politică, morală, socială și intelectuală a Greciei antice și cea a popoarelor Europei moderne este imposibil să nu se observe o anume analogie. Dacă în Grecia antică actorii erau cetățile, în epoca modernă actorii sunt Statele.

„Cu Roma, viața istorică a reeditat aproape același ciclu, dar în proporții infinit mai vaste și pe o scenă ce se întinde aproape până la limita lumii cunoscute atunci.

Grecii dăduseră lumii arta și filosofia. Romanii i-au adus, cu dreptul și creș-

tinismul, organizarea socială și administrativă.”

Și în Italia, triburile stabilizate s-au organizat sub forma unor cetăți, cea mai reușită fiind Roma care își va manifesta, destul de repede tendința sa spre universali- tate și expansiune, confederația cetăților în Italia făcându-se prin fier și sânge.

Cuceririle romane au adus, pe lângă bogății, și noi moravuri, practici și cre- dințe, mai ales grecești și asiatice, care au dus la „relaxare a moravurilor”.

Politeismul ar fi avut mari șanse să destrame imperiul. Salvarea a venit de la creștinism care este „monoteismul sub o formă adaptată civilizației greco-romane.”

„Credințele și practicile religioase sunt la fel de tranzitorii precum legile, moravurile și formele politice.”(p.237)

„Triumful creștinismului n-a fost nici complet, nici atât de facil… Succesul doctrinei creștine a fost plătit prin mii de victime, prin torturi și suferințe. Cu toate acestea noua religie era cerută de condițiile sociale ale imperiului. Cauza trebuie căutată în necesitatea urgentă și profundă a unei transformări morale a vieții imperi- lui.”(p.289-290) „Până să se înțeleagă că aceasta era religia care convenea imperiului, vor trece mai mult de două secole”.

Doctrina creștină poate fi considerată esența Imperiului Roman. Ea răspun- de exigențelor conștiinței umane a acestui timp. Prin ideea de Dumnezeu Tatăl, dumnezeu unic, oamenii sunt fii ai aceluiași Dumnezeu, pentru că sunt toți cetățenii aceluiași imperiu.

Un alt merit al creștinismului este credința în înviere, într-o viață viitoare, de dincolo. De asemenea, a adus perspectiva judecății din urmă, a realizării justiției ab- solute. Tot așa, răului și păcatului originar îi contrapune mântuirea, prin moartea lui Isus pe cruce; setea de libertate și egalitatea este astâmpărată de fraternitatea creștină; dezgustului față de viața depravată îi contrapune viața simplă și sobră; în sfârșit, în schimbul aroganței, egoismului și setei de dominație, creștinismul le dă blândețea și umilitatea fondatorului său.

Dumitru Drăghicescu nu este de acord cu cei ce susțin că decăderea Im- periului Roman a fost determinată de creștinism. „Indiferența politică, abstinența cetățenilor în fața afacerilor de stat și refuzul lor de a lua parte la administrație și la funcțiile publice” sunt cauzele care au dus la prăbușirea imperiului.

„Ce s-ar putea reproșa creștinismului este faptul de a nu fi convertit barbarii. Dar este exact ce a făcut, chiar înainte ca ei să fi cucerit Roma”. Alaric era creștin arian și i-a cruțat pe cei refugiați în bisericile creștine.

„După căderea Imperiului Roman, fructele civilizației greco-romane, capo- doperele artei, literaturii și filosofiei au fost conservate prin grija Bisericii.”

Creștinismul Evului Mediu prelungește creștinismul roman și, prin inter- mediul său, moștenirea culturală a civilizației greco-romane a putut fi trecută lumii moderne.

Filosoful Dumitru Drăghicescu surprinde o analogie profundă între faptele istorice din Antichitate și cele din epoca modernă, ale timpului nostru cu sfârșitul re- publicii romane. „În timpurile moderne precum în Antichitate, în timp ce se observă o mișcare globală de unificare istorico-socială convergând spre Societatea Națiunilor, se constată totodată un proces de disoluție a tuturor formelor sociale, clase, instituții, monarhii, parlamente, legi, tradiții, credițe, arte și sisteme filosofice.

„Umanitatea a început prin a se constitui în cetăți; odată consolidate, cetățile au tendința de a se agresa, fie practic, fie violent, prin comerț sau prin războaie. Agre- gatele tind să se constituie în regate sau imperii, și imperiile în națiuni, când aceste regate sau imperii sunt de o întindere mijlocie. Imperiul Roman tindea să devină o națiune când barbarii l-au distrus… Imperiile și regatele de mai mică extensiune sunt, în timpurile moderne, constituite în națiuni. Și, în zilele noastre, națiunile sunt exact echivalentul cetății antice.”(p.235)

În locul ideii de imperiu universal al Romei a apărut ideea de Societate a Na- țiunilor, „care este un echivalent aproximativ”. Cealaltă formă de universalism este religia creștină. Cele două instituții universaliste au evoluat paralel.

În primele secole ale Evului Mediu întâlnim două tendințe opuse: una cen- tralizatoare, în care micile unități tind să fie înglobate în forme sociale mai largi, în provincii mai mici sau mai mari, și cealaltă tendință prin care unitățile locale tindeau să se închidă în ele însele, rămânând independente. Cele două tendințe vor da naște- re: una feudalismului, cealaltă cofederațiilor (lombardă și hanseatică).

Feudalismul va duce la monarhie, ca ecou al imperiului roman. Când această idee se va întâlni și concilia cu universalismul Bisericii, Monarhia va atinge apogeul.

Evului Mediu i-a urmat Renașterea și, de această dată, renașterea spirituală a fost cea care a revigorat viața social-istorică.

Din războaiele „confuze și neîncetate ale Evului Mediu”… ieșiră trei uni- tăți etnice clar delimitate.” În Războiul de O Sută de Ani (1337-1453), intervenția Ioanei d’Arc va determina trezirea sentimentului patriotic și național francez. Toto- dată națiunea engleză se separă de cea franceză, pentru a trăi fiecare viața sa aparte. Conștiința unității engleze se va căli și va constitui națiunea „în lungile și violentele Războaie ale Celor două Roze” (1455-1485).

În Spania unificarea națională a început pe cale pașnică, prin căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia (1474).

Astfel, „la începutul celui de-al XVI-lea secol, trei regate au reușit în Europa să se degajeze de haosul feudalității: Franța, Anglia și Spania”.(p.394)

Sub influența acestor state, la care se adaugă Olanda și Germania, „se crea în Europa o viață intelectuală și artistică internațională.”

„Fondul comun germano-latin al principalelor națiuni europene, adăugat la rudenia de religie și la comunitatea de cultură, face ca popoarele Europei, oricare ar fi conflictele lor, să se constituie ca o vastă familie.” „Exceptând masa enormă a poporului rus… se poate spune că popoarele europene formează un tot omogen de cultură, de religie și de aspirație, un tot divizat în atâtea națiuni surori sau strâns înrudite.”

Toate războaiele europene, exceptându-le pe cele ale rușilor și turcilor, sunt comparabile cu cele de la sfârșitul republicii romane, asemănătoare cu cele antice grecești, sunt războaie pentru preponderență.

„Pornind de la Renaștere, care coincide cu apariția principalelor State mo- derne, unificarea istorico-socială a Europei continuă pe două planuri diferite: (1) planul de unificare națională, și (2) planul de unificare supranațională.” (p.400)

Unificarea națională a dus la formarea limbii naționale. Națiunea și limba sunt două entități ce nu pot fi despărțite, așa cum nu se poate despărți cuvântul de idee ori sufletul de corp. „Limba unei națiuni este expresia cea mai adecvată a conști- inței naționale. Amândouă se formează în același timp și una prin cealaltă.”(p.403)

Limba, la rândul ei, a pus în mișcare sentimentul național.

Oprimarea sentimentului național și a limbii a fost cauza războaielor balca- nice (1912, 1913) și celui din 1914, care a dus la prăbușirea Imperiului Austro-Un- gar. „Când o conștiință națională este oprimată… pacea lumii zboară în țăndări.”

Concomitent și „în conflict cu mișcarea de unificare socială în cadrul Statelor naționale, mișcarea de unificare universală nu va înceta niciodată a se manifesta.”

„Prin religia creștină, care este fondul comun al popoarelor civilizate, prin comu- nitatea de de gândire științifică și filosofică… prin activitatea economică și mai ales comercială, prin rețeaua de reguli de drept internațional… prin dezvoltarea internațională a căilor ferate și a poștelor telegrafice… se constituie o societate internațională, pe care am putea-o numi civilizație.”(p.414) „Întotdeauna, peste cadrele naționale, gândirea a tins către universalism, fie ea științifică, filosofică și artisti- că, pentru că esența sa este universalistă, chiar în timp de viață națională exclusi- vă.”(p.415)

Pornind de la acestea, Dumitru Drăghicescu crede că Societatea Națiunilor de la Geneva trebuie să devină „capitala umanității… unificată politic într-o confe- derație universală a tuturor Statelor naționale.”(p.418)

Universalismului de la Geneva îi lipsesc însă unele lucruri. În primul rând, un organ militar propriu, „care să impună deciziile sale Statelor recalcitrante”, o limbă comună, așa cum Imperiul Roman a avut limba latină, și propune limba espe- ranto, un imn universal, și propune Simfonia a IX-a de Beethoven.”

În felul acesta, Liga Națiunilor devine noua cetate a lui Dumnezeu. „Condi- țiile reale ale istoriei îi sunt propice și, prin urmare, grația lui Dumnezeu… nu va fi refuzată.”(p.432)

Se pune însă întrebarea „dacă creștinismul timpului nostru nu este același cu acela din primele secole?”. „Se poate răspunde da și nu.” Da, pentru că este ceva analog între creștinismul antic și starea noastră morală. Nu… pentru că starea noastră morală nu este identică celei din primele secole.(p.500)

Pornind de la această realitate filosoful conchide că „Societatea Națiunilor… cere o credință nouă care să poată înlocui dumnezeii patriilor, un nou monoteism spiritual contra politeismului național.”(p.529)

„Reforma etico-socială a timpului nostru nu poate fi nici politică, nici juri- dică, nici economică, ci religioasă”. „O nouă credință religioasă… va sugera ea însăși reformele juridice, politice și economice necesare.”(p.625)

„Trebuie să se constituie o moralitate nouă care să fie destul de puterni- că pentru a restrânge egoismele de clasă, de rasă și de națiune”, la baza cărora stă

„egoismul individual”.(p.632) Cum se poate realiza noua religie? Prin concilierea ei cu știința. „Religia ne procură cunoașterea scopului suprem… în timp ce știința ne procură mijloacele indispensabile pentru a realiza acest scop.”(p.659) Scopul nostru final nu este moartea, susține gânditorul, ci nemurirea, care se poate obține numai prin progresele științei, pentru că „știința procură… cel mai solid fundament al cre- dinței într-o viață viitoare… prin știința sa, omul trebuie să învingă moartea și să se apropie de divinitate.”(p.681)

Trebuie însă „ca Statele să se democratizeze și să renunțe la suveranitatea lor, pentru a se putea plia regulilor și restricțiilor pe care le vor impune dreptul și morala sau Societatea Națiunilor.”(p. 472)

Așa cum Sfântul Augustin își întemeia cetatea pe credința în Dumnezeu, Dumitru Drăghicescu crede că „credința reînnoită în Dumnezeu și în justiție este singura condiție a succesului aceste Noi Cetăți a lui Dumnezeu schițată la Gene- va.”(p.682)

***

În încheiere, subliniez că am prezentat concepția filosofică a lui Dumitru Drăghicescu despre Liga Națiunilor, pe care o aseamănă cu o cetate a lui Dumnezeu, în care idealurile pacifiste ale omenirii se pot realiza.

Ideea interdependenței dintre evenimentele istorice și spiritualitatea umană au susținut-o și alți gânditori.

Noutatea concepției sale stă, credem, în concilierea dintre știință și religie, și că știința ne poate asigura nemurirea promisă de creștinism. Mi-ar plăcea să cred că domnia sa a aflat, din nemurirea în care a crezut, de uimitoarele progrese științifice medicale cum sunt: stimulatoarele cardiace, mâinile bionice, stenturi, transplanturi de organe, clonări, proteze de tot felul și multe altele.

În ceea ce privește Al Doilea Război Mondial, pe care domnia sa l-a trăit, și care, probabil, l-a dezamăgit profund, n-a făcut decât să confirme concepția sa, a repetabilității istoriei, și că anumite ideologii, în cazul acesta fascismul, care au vrut să se impună prin forța armelor, pot fi puse la punct, chiar dacă milioane de oameni au fost sacrificați.

Referitor la Societatea Națiunilor, concepția unificatoare a filosofului s-a ma- terializat, după al Doilea Război Mondial, în Uniunea Europeană, ale cărei începu- turi se află la sfârșitul marii conflagrații, în anul 1951. Și această comunitate are la bază credința comună creștină, alături de o cultură și o civilizație relativ comune.

Uniunea nu are, nici după aproape șapte decenii, o armată și nicio limbă comună. Putem spune însă că s-au făcut reale progrese în ceea ce privește legislația în domeniile juridic și economic, iar sancțiunilor militare, propuse de Dumitru Dră- ghicescu, le-au luat loc cele economice. Imnul Uniunii Europene nu este altul decât cel propus de Dumitru Drăghicescu.