Când, în toamna anului 1939, a primit ordinul de încorporare, Vasile Marinescu, originar din Segarcea Deal, lucra ca șofer în portul Turnu Măgurele. Abia împlinise 20 de ani, era un flăcău nu prea înalt, dar bine legat, brunet, cu părul creț și negru ca pana corbului, privirea pătrunzătoare, emanând o inteligență nativă, fiind primul dintre cei cinci copii ai părinților săi, trei frați și două surori. De mic a fost fascinat de camioane și și-a dorit să ajungă șofer. Își făcea meseria cu drag și seriozitate, era săritor și nu se da în lături de la treabă, patronul lui era tare mulțumit de el, permițându-i chiar să facă naveta acasă cu camionul pe care-l avea în primire și pe care îl îngrijea ca pe ochii din cap, cum se spune.

Pe front, a fost tot șofer, era nevoie acută de soldați cu meseria lui. A făcut parte din Corpul V de Armată – Divizia I-a Blindată. După eliberarea Basarabiei, în august 1941 armata română a declanșat operațiunea de cucerire a orașului Odesa. S-au dus lupte crâncene în ceea ce avea să se numească în istorie „Bătălia de la Odesa”, balanța înclinându-se la început în favoarea inamicului dar, în urma măsurilor ordonate de mareșalul Ion Antonescu, pe la jumătatea lunii octombrie 1941 trupele române și-au făcut intrarea în Odesa. A fost o operațiune strict românească și una dintre cele mai mari victorii ale armatei române din cel de-Al Doilea Război Mondial!

În timpul administrației militare române a Odesei, unitatea lui Vasile Marinescu își avea comandamentul la vreo 40 de kilometri în afara orașului, spre nord-est, către linia frontului, șoseaua traversând pe mai mult de două treimi din această distanță

o pădure foarte deasă, de unde, noaptea, grupuri de partizani sovietici organizau ambuscade; acționau foarte rapid și tot astfel se și retrăgeau în pădurile și mlaștinile din împrejurimile Odesei.

Sarcina principală a lui Vasile Marinescu era de a aproviziona cu combustibil unitatea militară din care făcea parte și nu numai. Mergea cu camionul său la un depozit de combustibil din Odesa, unde umplea niște butoaie de fier de câte 200 de litri, pe care apoi le ducea la unitatea sa; el le umplea, el le rostogolea și le urca în camionul tras cu spatele la o rampă de înălțimea potrivită. Din cauza partizanilor, era nevoit să conducă numai ziua, așa că, după fiecare încărcare, noaptea care urma dormea într-o cămăruță rechiziționată din casa unui rus, situată la marginea orașului și aflată chiar în drumul său, camionul cu butoaiele încărcate cu combustibil fiind garat în spatele casei acelui rus. În casa respectivă, alături de proprietar, un bătrân trecut bine de 60 de ani, dar încă în putere, mai locuiau nevasta lui, nora și doi nepoți, niște adolescenți de 16-17 ani, fiul lui și tatăl lor fiind, cică, mort în urma unui bombardament, așa-i spusese bătrânul rus care vorbea destul de bine românește.

Văzându-și de treaba lui și căutând tot timpul să-și deranjeze cât mai puțin gazdele, acestea au început chiar să-l îndrăgească pe Vasile Marinescu, ba, nora bătrânului

  • o rusoaică de vreo 35 de ani, o blondă frumoasă foc, începuse să-i facă ochi dulci chiar din primul moment. El a rezistat cât a putut avansurilor ei, până când, a treia noapte, s-a trezit cu rusoaica lângă el în pat și… n-a mai avut loc de întors… În scurt timp, Vasile Marinescu devenise ca un nou membru al familiei acelor ruși, aceștia, în puținele lui clipe de răgaz, făcând haz de el fiindcă începuseră să-l învețe limba rusă și tare mai râdeau de pronunția lui stricată.

În cea de-a doua seară în care a rămas în casa rusului aceluia, aflând despre munca lui de la depozitul de combustibil, acesta l-a întrebat:

  • Vasili Marinovski, trebuie să-ți fie tare greu să faci de unul singur toată treaba asta, n-ai vrea ca eu și nepoții mei să te ajutăm?
  • Eu aș vrea să mă ajutați și-ți mulțumesc pentru propunere, Vladimir Petrovici, dar nu știu dacă o fi posibil așa ceva, suntem totuși în război iar voi, rușii, ne sunteți dușmani…
  • Ei, lasă, hai să încercăm dară, nu ne costă nimic, ne lasă să te ajutăm – bine, nu ne lasă – asta e!

A treia zi a oprit camionul la casa rusului și i-a luat pe el și pe nepoți. Când cele două santinele de la intrarea în depozit l-au văzut cu bătrânul rus în cabină și cei doi nepoți ai lui sus, pe caroserie, au și pus mâinile pe arme îndreptându-le spre ei și întrebându-l răstit:

  • Ce e cu rușii ăștia cu tine, ce cauți cu ei aici?
  • Măi camarazi, liniștiți-vă, nu fac nimic rău, i-am adus să mă ajute, mi-e greu să mă lupt de unul singur cu butoaiele astea, ei s-au oferit, bătrânul este chiar gazda mea!
  • Da, așa este, vrem să-l ajutăm pe Vasili Marinovski pentru că tare cumsecade om este! – a întărit și Vladimir Petrovici.

Cele două santinele minunându-se că rusul vorbește românește și cunoscându-l bine pe Vasile Marinescu, i-au lăsat să intre în depozit. După ce a tras camionul la rampă, rusul a zis:

  • Vasili Marinovski, dumneata acum odihnește-te în cabină, doar aratăne ce trebuie să facem.

Cu toate protestele lui, rusul nu s-a lăsat până ce Vasile Marinescu a trebuit să facă exact cum îi ceruse el. După ce și-au terminat treaba, rusul l-a trezit și au plecat spre casa lui. Treaba mergea… ca pe roate pentru Vasile Marinescu; ba, fiindcă santinelele de la depozit se schimbau zilnic, tot mai mulți soldați români aflaseră cum proceda acesta pentru a-și ușura munca. Până într-o zi…

La 22 octombrie 1941, orele 17:35 o explozie puternică a spulberat sediul Comandamentului Militar Român și al Diviziei a X-a Infanterie, ucigând pe loc peste 100 de soldați români și germani, administrația militară română a Odesei fiind astfel decapitată de toată conducerea ei superioară! Au urmat alte și alte explozii în lanț…

Ce se întâmplase? La sfârșitul lunii septembrie 1941, în fața ofensivei armatei române, conducerea armatei sovietice a hotărât să transfere linia sa de apărare foarte aproape de Odesa. În scurt timp însă, sovieticii au realizat că menținerea bazei militare în Odesa devenise imposibilă, existând pericolul pierderii Peninsulei Crimeea care reprezenta principala bază a Flotei Mării Negre. De aceea, la 30 septembrie 1941 Comandamentul Suprem al Armatei Sovietice a decis să evacueze Districtul Militar Odesa și să se concentreze pe consolidarea apărării Peninsulei Crimeea. Evacuarea a început pe 1 octombrie, nu însă înainte ca, în cel mai mare secret, încă de la începutul lunii august, la baza tuturor obiectivelor industrial-militare și a clădirilor importante din oraș să fie amplasate mine care puteau fi explodate prin radio-semnal.

În momentul declanșării infernului, Vasile Marinescu tocmai intrase cu camionul în curtea gazdei lui. S-a dat jos repede din cabină și, preț de câteva minute bune, a privit înspre oraș nevenindu-i să creadă ceea ce vedea și auzea. A realizat rapid că o anchetă ulterioară putea foarte ușor să descopere faptul că el se folosea de gazdele sale în misiunea pe care o avea și că inevitabil îl aștepta Curtea Marțială și condamnarea la moarte!

A fost adus la realitate de vocea lui Vladimir Petrovici:

  • Vaaai, vai, Vasili Marinovski, ce nenorocire, ce nenorocire!…

Pe moment, Vasile Marinescu nu i-a răspuns, aruncându-i doar privire încruntată, plină de subînțelesuri. Bătrânul rus lăsase deja capul în pământ, temându-se de reacția furibundă a soldatului român…

Deodată, ca trezit dintr-un coșmar Vasile Marinescu i-a spus apăsat lui Vladimir Petrovici:

  • Am să bag camionul sub șopronul din spatele casei Să-mi aduci acolo urgent niște haine civile cu care să mă schimb, mâncare și apă. Am să rămân în cabină iar tu vei camufla cum poți mai bine intrarea sub șopron ca să nu fie văzut camionul. La ora 22 fix, vii să descărcăm butoaiele cu combustibil pe care le vei ascunde

unde-i știi. După ce se întunecă bine, voi pleca unde-oi vedea cu ochii. Dacă spui cuiva că sunt aici, am să vă omor pe toți și am să dau foc gospodăriei tale! Ai înțeles?

  • Da, da, am înțeles Vasili Marinovski, îndată, îndată am să fac tot ce mi-ai cerut, numai te rog să ai milă de noi!
  • Acum du-te și adu-mi cât mai repede ce ți-am cerut! – i-a mai spus răstit Vasile Marinescu.

…Înainte cu câteva minute de ora 23, Vasile Marinescu a ieșit cu camionul din ograda și curtea lui Vladimir Petrovici mergând foarte încet… După ce a lăsat Odesa în urmă, a început să accelereze dornic să ajungă cât mai repede în pădurea cea deasă, sperând ca pe acolo să fie interceptat de către partizani cărora să li se predea. Numai că trecuse de jumătatea drumului către unitatea lui și nu se întâmplase nimic. Cum de unitatea sa militară nu se mai putea apropia, a luat-o cu camionul prin pădure pe un drum secundar îngust, perpendicular pe drumul principal. După vreo 7-8 kilometri însă, mașina s-a împotmolit și a început să patineze. Românul nostru a coborât, și-a luat cu el actele, mâncarea și apa și a luat-o prin pădurea aceea deasă mergând tot spre est. La un moment dat s-a pomenit în mijlocul unui mic luminiș, o lună mare și albă îl lumina ca ziua… Deodată din spatele lui a auzit o comandă rostită tare, de o voce groasă:

  • Padajdi, ia strieliaiu tebia! – adică

„Stai, că te împușc”!

Vasile Marinescu a încremenit și, scăpând din mână ranița cu mâncare și apă, a ridicat instinctiv brațele. Îndată din toate părțile a fost înconjurat de 10-15 ruși, toți cu puștile sau revolverele îndreptate către el.

  • Haroșii celovek, pajaluista, ne strieliaii menia, ne streliaii menia! – adică „Om bun, vă rog, nu mă împușcați, nu mă împușcați!” – le-a răspuns, repetând asta cuvoce gâtuită iar și iar…

Rușii s-au apropiat de el punându-i o mulțime de întrebări pe care nu le înțelegea și de aceea Vasile Marinescu tot repeta întruna:

  • Ia nie panimaiu, pajaluista, nie panimaiu… – adică „Nu înțeleg, vă rog, nu înțeleg!”.

Văzând că nu au cu cine se înțelege, i-au legat mâinile la spate și peste ochi – o eșarfă. Au pornit apoi prin pădure cu doi ruși de-o parte și de alta ținându-l de subțiori și care din când în când îl îndemnau:

  • Davai, davai, bîstree, idi, idi bîstree!… – adică `Haide, haide, mai repede, mergi, mergi mai repede!”.

După doar câteva minute au ajuns la un adăpost săpat sub pământ unde l-au așezat pe un trunchi de copac; i-au scos apoi eșarfa de la ochi, lăsându-l legat cu mâinile la spate. Un rus între două vârste ce părea comandantul acelui grup de partizani i-a cerut, inclusiv prin semne, actele:

– Documientî, pakajite mnie svoi documientî!

Vasile Marinescu i-a întins carnetul de serviciu și actele camionului.

  • Ahaaa, tî rumân! – a exclamat rusul, adică „Ahaaa, ești român!”.

Auzind asta, cel mai tânăr dintre partizani a și scos repede revolverul și l-a îndreptat spre capul prizonierului, dar comandantul, mai iute de mână, i-a împins brațul în lături, așa încât glonțul i-a atins doar urechea stângă din care îndată a și țâșnit sângele. Comandantul l-a certat apoi aspru pe partizanul cel tânăr, sfârșind prin a-i trage acestuia o palmă zdravănă peste obraz. Apoi, ca și cum brusc și-ar fi amintit ceva, a scos de la brâu un ceas de buzunar și văzând ce oră era, le-a spus ceva celor doi partizani care-l conduseseră, iar aceștia l-au legat din nou la ochi, după care cei trei au plecat în mare grabă din adăpost cu pri- zonierul. În aceeași noapte, după un marș forțat, istovitor, Vasile Marinescu a fost trecut peste linia frontului și predat sovieticilor care l-au urcat într-un jeep și, după vreo oră de mers, s-a trezit într-o celulă fără a mai fi legat la ochi, dar mâinile îi erau legate la spate cu niște cătușe de data asta. După altă oră, legat la ochi, a fost dus la in- terogatoriu într-un birou aflat câteva etaje mai sus în ceea ce Vasile Marinescu bănuia a fi o clădire în care se afla un comandament. Acolo, în prezența a patru ruși, între care unul era translator și dactilograful răspunsurilor pe care le dădea, a început cel mai dur și cel mai lung interogatoriu la care a fost supus…

Vasile Marinescu se hotărâse dinainte să spună tot adevărul. După vreo oră în care totul părea a decurge normal, cu întrebări din partea rusului mai în vârstă și răspunsuri prompte din partea prizonierului, ceilalți doi ruși au început să-l ia la bătaie strigându-i unul peste altul:

  • Skaji vse, ili mî ubiem tebia, skaji vse, ili mî ubiem tebia!… – adică „Spune tot sau te omorâm”!

La un moment dat Vasile Marinescu a leșinat și s-a trezit abia după-amiază în celula lui. Rememorând totul și bănuind că vor urma alte și alte interogatorii, el și-a spus în gând că, orice ar fi, trebuie să repete întocmai ceea ce spusese la primul interogatoriu, începând îndată să-l și memoreze. Așa a și fost! Seara, după ce i-au aruncat în celulă un castron de tablă cu terci de ovăz și o carafă cu apă a fost din nou interogat. Vasile Marinescu a repetat cuvânt cu cu- vânt ceea ce răspunsese la primul interogatoriu. L-au bătut și de astă dată, dar mai puțin crunt decât prima oară, căci n-a mai leșinat. Următoarele trei zile au decurs la fel: câte două interogatorii pe zi cu bătăile aferente…

În cea de-a patra zi însă, în biroul în care urma să fie interogat din nou, a intrat un bărbat bine făcut, cu vârsta în jur de 40 de ani, îmbrăcat cu o haină de piele neagră, lungă până la pământ și în haine civile pe sub ea. Acesta i-a scos afară pe toți ceilalți, rămânând singur cu Vasile Marinescu. I-a scos cătușele și i-a spus în românește să ia loc pe un scaun în fața lui iar el s-a așezat în spatele biroului. A început apoi să citească atent toate interogatoriile de până atunci, aruncându-i din când în când câte o privire liniștită, deloc mirată. După ce a terminat de citit totul câteva clipe, care lui Vasile Marinescu i s-au părut o veșnicie și presimțind că atunci și acolo i se va hotărî soarta, rusul civil l-a privit în ochi tăcut, stând cu palmele încrucișate sub bărbie… Când, în sfârșit, s-a hotărât să vorbească, l-a întrebat:

  • Măi băiete, tu știi cine sunt eu?… Eu sunt fiul lui Vladimir Petrovici! Și colonel NKVD! Apoi, i-a chemat în birou pe torționarii lui de până atunci cărora le-a spus cu hotărâre, desigur, în limba rusă:
  • De acum înainte, să vă purtați frumos cu acest băiat! E de-al nostru! Dacă aud altceva, cu mine ați încurcat-o rău de tot! S-a înțeles?

În poziție de drepți, cei patru ruși care-l chinuiseră de câte două ori pe zi până atunci au răspuns salutând:

  • Am înțeles, să trăiți, tovarășe colonel!
  • La începutul lunii februarie 1944, Vasile Marinescu a fost căutat de colonelul NKVD care atunci, la sfârșitul lunii octombrie 1941, i-a aranjat un prizonierat mult mai ușor în comparație cu alți compatrioții căzuți prizonieri la sovietici. Pe atunci el se afla în lagărul din Mikolaiev, având un statut privilegiat în sensul că era șofer pe un camion și făcea livrări diverse, ajunsese chiar să și țină foarte scrupulos contabili- tatea lor; în același timp, avea parte și de o hrană mai bună și i se permitea chiar să iasă în oraș în timpul liber. Cu ce scop îl căutase acel colonel NKVD?

La sfârșitul anului 1943, s-a constituit în URSS, Divizia „Tudor Vladimirescu” formată exclusiv din prizonieri români cărora li s-a promis o viață îmbelșugată în țara lor dacă vor lupta pe front alături de sovietici împotriva naziștilor. Fiul lui Vladimir Petrovici, acel colonel NKVD, venise să-i propună lui Vasile Marinescu să se înroleze voluntar în acea divizie. Dar, spre surprinderea sa, acesta a refuzat politicos:

  • Domnule colonel, vă mulțumesc foarte mult pentru oferta dumneavoastră, dar în războiul acesta eu n-am luptat cu arma în mână nici măcar un minut, am fost tot timpul șofer. Datorită dumneavoastră îmi este bine și acum și nu aș vrea să schimb asta cu nimic altceva.

Spre surprinderea românului de astă dată, colonelul i-a răspuns binevoitor:

  • Bine măi băiete, dacă tu așa vrei, atunci așa să rămână! Ai grijă de tine!
  • …În vara anului 1946, Vasile Marinescu s-a întors în țară… Din nou a bănuit în aceasta „mâna” colonelului NKVD, fiul lui Vladimir Petrovici, gazda lui de la marginea Odesei. De atunci și până la moartea sa, la peste 90 de ani, i s-a spus… Marinovici. A refuzat întotdeauna cu încăpățânare să povestească ce i se întâmplase în război și în prizonierat. Simțindu-și sfârșitul aproape, deși avea o mulțime de nepoți, l-a chemat la el doar pe fiul sorei sale mai mici, pe atunci – inginer chimist, azi – pensionar. A fost singurul căruia i-a relatat cele de mai sus, iar noaptea următoare a plecat în eternitate…