Poezia Cameliei Radulian nu poate fi văzută decât cu ochii sufletului. Cititorul trebuie să se folosească de ochii săi lăuntrici, pentru că altfel există riscul să piardă esența
metafizică a unui demers liric plin de vigoare și originalitate. Sacralitatea poemelor
Cameliei Radulian ține de formele noi ale curentelor dintotdeauna… romantism, simbolism, expresionism, dar și de un freudism, într-un suflet covârșit de simțire. Versul ei
alb, care, deși nu predomină în spațiul bogat al prețuitului său volum „Oglinzi”, apărut
în anul 2015, la Editura Autograf, spre deosebire de versul alb, rigid și incomprehensibil
al „noului val” poetic, cântă, doinește, țâpurește… Foamea de suflet a poetei Camelia
Radulian atinge forma ei cea mai distilată în volumul sus amintit, în care totul este sacralizat: frunza, râul, ramul, vântul, trandafirii, iarba, cenușa vremii, bocetul, nisipul și
țărâna: „Zilele mele, / repezi ca vara, / prin zăbrelele mâinilor. // Sunt numai scâncet, / la
ușa uitării. Aproape frunză. / Aproape nimic. / Mă fac ecou / în gări părăsite, / plecând
mereu, / niciodată venind / și nu mă mai vindec știind / că voi găsi lângă țipăt / trandafirii
ciopliți / în talpa singurătății. / De tine, dragostea mea. (Aproape frunză, aproape nimic)
Deși regăsim unele ecouri livrești din Nichita, Blaga, Țărnea, Esenin ori Bacovia, în
concepția sa poetică, de iubire, de viață și de moarte, nu există loc de a imita pe cineva.
Camelia imită, totuși, stări, fenomene și obiecte, pe care doar ea le vede și le simte, stări,
fenomene și obiecte capabile să ne inducă nouă, cititorilor, pasiuni reale și noi viziuni
despre lume și viață. Poemele sale, exact ca în teoria Abatelui Jean-Baptiste Dubos din
„Reflecții critice asupra poeziei și culturii” -1748), se găsesc într-o continuă mișcare,
OGLINZILE CAMELIEI RADULIAN SAU DRAGOSTEA CA O COAJĂ DE OU ÎNTR-O BATISTĂ!
sunt animate, agită inimile și dau naștere unor sentimente unice. Nonconformismul
Cameliei este doar al ei și ține de viziunea aceluiași Dubos, care spunea răspicat, în epocă:
„Niciodată regulile stricte nu au făcut un mare artist!”: „ Vino în toate / și-atunci vom
pleca / și părul migdali înfloriți ne va cerne / beție de cai pe o vale de perne. / Din sângele
crud, / Doi lăstuni ne-or zbura.” (Ca iarba)

Regăsim în cartea Cameliei miticul, spiritualul și
sacrul, iubirea ca izbăvire, ca eșec și ca etern început, farmecul dureros și dulce al vieții, moartea și dorul, clasicul
dor de Mamă: „Sărăcuța, mama mea, / A crescut iarba
pe ea. / Sărăcuții, ochii ei, / s-au făcut floare de tei; / s-au
făcut parfum de floare, / și-mi tot cad de prin frunzare.”
(Bocet de nisip și de țărână). În „Oglinzile” Cameliei
plâng ploile verzi, anunțând plecări „dintre mușcatele
lumii”, poștașii vin și se duc, aducând „pe la uși amânări”,
regăsești flori de visuri, crini, fluturi și miei albi, în țintirimuri, lacrimi, „pe crucea mamelor plecate”, scrisori
pe stele, pe viscol, culori prin care-ți iei rămas bun
(verdele e culoarea din vis a Cameliei), răni provocate
de „îngeri tăiați”, căci, nu-i așa/ „Viața e un tango tot mai
lin” și „Sărutările noastre au tristețe de zaț, / Le sorbim absentând, în tangoul de fum.”
Poemul „Ca iarba” (căci, omul e efemer, ca iarba, după cum se știe), îmi aduce în minte,
prin mesajul său, „Gorunul” lui Blaga, în trunchiul căruia autorul Trilogiei Cosmogonice,
își prefigura propriul sicriu. Spune Camelia: „Când plopii vor smulge / din noi două cruci
/ vom pune pământul pe umeri de cuci, / foșni-vom ca iarba:/ mă duc și te duci…”
Revine în actualitate și epoca apusă a cavalerilor templieri, acei viteji care câștigau,
prin lupte eroice, inima domnițelor singuratice: „Ar fi putut să o mângâie / cu mâini
de tablă, de sub armura lui / de cavaler însingurat / adus de curenții lunii,/ sub teiul de
la poartă. // Ar fi putut să-și taie oțelul / din dreptul inimii, / să lase să-i intre pieziș /
tulburarea amiezelor leneșe, / când orașul răsuna a pustiu / și ea era întinsă ca o pisică
tandră / în bătaia arbaletei, / în mirosul de ardei copți și iarbă, / în aburul ceaiului de
mușețel / cu care îi oblojea rănile iluzorii. ” (Ar fi putut). „Cu tâmpla zăvorâtă de iubire”,
autoarea cantabilului volum de versuri „Oglinzi”, la a cărui lansare de la „Palatul Culturii”
din Craiova am avut onoarea să particip, strecoară, „prin zăbrelele mâinilor” sale, versuri
nemuritoare, într-o „vreme a iubirilor arse”, dar și a iubirilor „sfâșiate de trenuri”, ea
plecând, din când în când, cu gândurile, din propriu-i anotimp, brăzdându-se „cu dureri
mari cât Golgotele” și scoțând, de sub „rochiile sale subțiri, fără trup”, cântece necântate
și poeme nescrise vreodată… Și, în timp ce nebunii lumii „cu sânge pe dinți / mușcă
prelung dumicați din părinți”, acest „glonț de măceș, într-un sânge văratic”, recte Camelia
Radulian, femeia cu heruvimi în sânge, își rememorează propria copilărie: „Mi se lipeau
de talpa goală sâmburi/ mustind în carnea grea de corcodușe /și taine verzi cu umbre
jucăușe,/ cădeau râzând pe colțul meu de rai.”
Ploi după ploi, viață după viață, moarte după moarte, „doamne de fum” și mirese
„de o zi”, nevindecate de timp, într-un oraș cu un Dumnezeu care tace, de parcă ar fi
sechestrat într-o carantină aflată la o distanță egală de Rai și de Iad, într-„un abis cu
fumegări de tei” și într-o „jelanie de viori” – iată, sintetic, universul poetic radulian, din
volumul „Oglinzi”, unul a cărei remanență va dăinui mult timp în sufletele celor care au
citit-o sau care se pregătesc s-o citească: „Tu trebuie numai să înțelegi / Dragostea ca o
coajă de ou într-o batistă, / străina bântuindu-mi sângele / și cuvintele ei amestecându-se
/ cu bucăți de carne crudă, / cu gingii sângerânde, /cu munți de speranțe pribege, /cu
munți de speranțe plecând. // Tu trebuie numai să înțelegi / tulburarea, căutarea, / viața
năucă, / stigmatul de întâmplare ce sunt / în care doare și acum, zdrențuită,/ doar batista
mea/ cu o coajă de ou înăuntru…” (Dragostea ca o coajă de ou într-o batistă).
Heideggerian spus, poezia Cameliei Radulian e ca o fugă înaintea cuvintelor, ea fiind
ruptă din această fascinantă și eternă Oltenie a Spiritului.
Felicitări, Camelia!