Cronicarul

 

la umbra teiului

cu privirea visătoare

și zâmbetul ironic în colțul gurii

așteaptă trecerea orelor

 

stoluri de cuvinte se-ngrămădesc

în timpanu-i obosit

de-atâtea discursuri sterile

 

în ogradă inși îngâmfați

vorbe acide

cafele și fum de țigară

 

pe fața de masă din vinilin

copertele perfect aliniate

strivesc rimele

 

rătăcit printre poeți

cronicarul oftează

 

Furtul la olteni

 

Pe drumul greu ca o amintire

S-așază praful pe anii plecați

Cu lacrimi multe, cu lungi suspine

Acoperite cu vălul dorului de frați.

 

În sat, la răscruce, plânge fântâna

Cu ciutura spartă, cu fierul ruginit.

La umbra ei fost-a odată

Un mândru flăcău îndrăgostit.

 

Voalul cu stele acoperea lutul,

După un nor luna privea

Cum bucuros el primea sărutul

Iiei cu flori și-n brațe o lua.

 

După refuzuri și rugăminți,

Pe mândră o fura de la părinți

Și-o ascundea în casa lui,

Pe dealul cu vii, cu pruni și gutui.

 

Trei zile dura în curte negoțul,

Pe fată acasă înapoi să o dea.

Prea îndrăgostit era acum hoțul

Și zău! nici fata să plece nu vrea.

 

Strigăte, lacrimi, vorbe cu ură

Auzitu-s-au între părinți și copii,

La fată sau la flăcău în bătătură…

Cearta se termina… cu cununii…

 

Nunta se făcea toamna târziu

cu lăutari și cu vin rubiniu.

 

Liană pe trunchiul tău

 

umărul tău

odihna mea

eu liana

subțire și gingașă

cerul ne luminează calea

pământul ne sprijină pașii

falnic în mijlocul poienii

te-nalți privind peste lume

cu tine văd

aud

și înțeleg

inima ta mă ocrotește

înlănțuiți înfruntăm ploaia și vântul

luna și soarele ne mângâie

în hora timpului

ca Ram și Sita hoinari

prin păduri cu frunze aurii

 

 

 

în toamna tinereții

lumină din umbra ta

liană pe trunchiul tău

sunt eu

 

Dincolo de ramă

 

cei plecați

pe drumul cu unic sens

privesc ocrotitor

din rama pereților

mai întâi a dispărut umbra

apoi au dat hainele de pomană

pentru sufletele lor se zice

 

ceasul tatei

un Pobeda obosit

nu mai măsoară timpul

în lada de zestre șorțul mamei

miroase a ciorbă de curcan

și a cozonac

în rest tăcere și uitare

 

eu sunt dovada că au existat

că au râs și au plâns

că au zidit o casă că au crescut copii

că au trecut cu sudoare prin timp

 

secunda bolnavă

le-a sărutat lacrima ochiului stins

culcându-i în negrul adânc

curtea-i goală acum

plugul a șters urmele pașilor trudiți

doar poza de la nunta lor e vie

ochii blânzi privesc

c-un zâmbet mustrător

dincolo de ramă –

un petec de zid

îngălbenit de vreme

și păienjenii

 

Trebuie

 

cu pieptul în soare

merge drept

nu se înclină în fața niciunei pălării

pentru curajul lui va fi izolat

în cuibul bine păzit de invidioși

 

acolo e liber

să-l disprețuiască pe insul

ascuns în golul cameleonic

al jocului de-a poezia

arbaleta lui Tell țintește

mărul prostiei

 

zâmbetul Giocondei

simfonia a cincea a lui Beethoven

și Poarta sărutului

trebuie salvate

 

trufia ucide sufletul

 

Emblema țării

 

de câțiva ani

căminul cultural e-n renovare

schele falnice-i îmbracă goliciunea

mistriele dorm în gălețile cu mortar

vântul fluieră a pagubă

așteaptă festivitatea de inaugurare

pe grămada de polistiren pisica neagră

visează încălzindu-se la soare

e-un calm moleșit

 

 

 

așternut peste măreața lucrare

șoricei în grupuri impare

se zbenguie pe grămezi de moloz

în sunet de fanfare

un glas răgușit

de-atâta vorbit sparge tăcerea

cu vorbe-ncâlcite

de ziua limbii române

promite

că în curând

când timpul o va permite

când clădirea va fi pe sfârșite

acest minunat lăcaș va fi

emblema țării

pentru copii

 

Toamna

 

pe ramuri frunzele dansează

valsul toamnei în violet

pe dealuri corbi lacomi oftează

lupi și urși prin tufiș berechet

 

pânza tăcerii ruptă-i deodată

de-un negru țipăt de ajutor

albastre fantome din văi se arată

câini răgușiți se-ațin în calea lor

 

ruginia toamnă sosit-a devreme

cu frig și cu ploi peste orele mici

tristă-n amurg printre garduri ea geme

corbi și fantome dansează pe-aici

 

frunzele mor călcate-n picioare

clopotu-n dungă bate mereu

gutuile dorm pe galantare

ziua-i mai scurtă, visul mai greu

 

 

 

Resemnare

 

așezat într-un colț de timp

număr picăturile ploii

în toamna cu păsările plecate

dincolo de linia orizontului meu

 

zilnic mă-mpiedic

de culorile curcubeului

aruncat peste casa visului

zidit în mine

 

niciun zâmbet nu este zadarnic

dacă știi cum să zâmbești

cu blânde priviri

fără riduri

 

culcată pe umărul meu

arămie și uscată

toamna suspină

resemnată

 

Iertare

 

dimineața cu nori grei

mă primește în prag

plânsul toamnei se așază

rece

pe oasele mele

s-a scurtat ziua din pas

cuta din zâmbetul meu

trist s-a adâncit

din teaca trecutelor iubiri

sfâșiate panglici curg

am greșit când n-am iubit

când am regretat iar am greșit

iertare!

sprijinite de timp

șuvițele ninse oftează