Poeme din volumul Sfera de foc,

în curs de apariție la editura CARTEA ROMÂNEASCĂ educațional, Iași

 

Printre manuscrisele vechi

 În dimineaţa de toamnă printre ceţuri imense

Arta Grădinarului cu propria-i muncă se confundă.

 

Hubloane cerești îi acoperă truda:

Miresmele florilor îl înnobilează.

 

E singurul punct de sprijin în Univers: arta lui.

 

Acolo între râuri, într-un exacerbat ritual

Îngerul intră în partea vorbită a gestului,

În umbra cuvântului magic, a aurei pe hârtie.

 

Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului

Grădinarul cultivă seminţe de necunoscute mirodenii.

Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,

Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:

E singurul punct de sprijin în univers arta lui!

 

În dimineaţa de toamnă, printre ceţuri imense,

Printre manuscrisele vechi, rune de timpuri uitate,

Unde iubirile veșnice, proaspete se lasă ochiului pradă,

Grădinarul cultivă seminţe de mirodenii uitate.

 

Vânt ușor prin cuvintele manuscriselor,

Clătinare înceată în apa picturilor tulburi

Se simte pulsând în cordul stelelor, în aura de hârtie.

 

În dimineaţa de toamnă cu ceţuri imense

Din manuscrise, seminţele de mirodenii

Umplu ceriul cu o uriașă explozie.

Printre mătăsuri frumos înflorate…

 Minune. Rodiul sălbatic,

cu muguri, cu flori și cu fructe.

Etape de timp suspendate în grota de foc,

O fantezie a imaginaţiei noastre,

O stare neprevăzută, o stare de șoc?

 

Iluminând, printre coșuri încărcate cu tăbliţe de lut,

Mugurii, florile, fructele

Pregătesc atât de rarele leacuri.

Cataplasmă pe rană, magic leac pentru vindecar

e Rodiul sălbatec, cu florile roșii aprinde tavanul,

Aprinde pereţii grotei de foc, vindecând,

Vindecând marile armate de ostași și de servitori

Din lut ars încropite cu mare migală.

Rănile lor fosforescente, printre crăpături,

Oblojite se lasă de rodiul în floare.

 

Printre mătăsuri frumos înflorate,

Printre manuscrise și tăbliţe de lut

Rodiul sălbatec dă viaţă armatelor în descătușare.

 

Etape de timp suprapuse, o fantezie a imaginaţiei,

O stare neprevăzută.

Incendiu, minune în grota de foc,

Rodiul sălbatec cu muguri, cu flori și cu fructe

Iluminează-n adâncuri, iluminează magicul leac.

 

Printre coșuri încărcate cu tăbliţe de lut

Grădinarul veghează această minune.

Cu răbdare, ia totul de început.

 

Rodiul, printre tăbliţe de lut, a leac se supune.

 

O imensitate de semne cereşti

 Pe mătase, pe verdele câmp al imperiului,

Sub misterioasa boltă, Grădinarul

Priveghează înnoptate mistere.

 

O hartă imensă, un platou fără nume,

Lumea cometelor pe verdele câmp în plină desfăşurare

Armate într-o luptă imemorială, pictate

Într-o înşiruire perfectă printre fazele lunii.

 

O rază de stea, ca o săgeată, printre înalturi,

Pe verdele câmp picturi: spectaculoase asalturi.

 

În pânza cea verde, pe mătasea în flăcări,

Vopseluri fără de nume

Dau formă definitivă cometelor.

 

O lume pe câmpul cel verde desăvârşind universul.

 

Puncte luminoase pe bolta senină,

O imensitate de semne cereşti:

Limbi de foc şi lumină

Prevestitoare de bine spre cele lumeşti.

 

Asemenea frunzei castanei de apă,

Pe bile rotunde, frunze în mişcare,

Plante încolţite şi gata să crească

Pe verdele câmp sub misterioasa lumină

Planetele se desăvârşesc.

 

Mătasea, un steag în retragere,

Flutură harta cometelor.

 

Un platou fără nume printre cronici de rând,

O săgeată printre arborii înfrunziţi

Din mătasea-nverzită se risipește la picioarele noastre.

 

O hartă fidelă oricărei realităţi:

Lumea cometelor pe verdele câmp.

Uitate răni

 Uitate răni cenușă-au devenit, îmi pare

Îmi răscolesc tăcerile ce m-au cuprins

Cum pasărea-i cuprinsă în zbor de disperare

În gheara vulturului că-i dusă în abis.

 

Mă las cuprins acuma de-această răscolire

Tăcut cum Sfinxul noaptea pe înalt

Privind cum vulturul a smuls spre împlinire

Plăpânda viață scufundată într-un salt.

 

De dragul tău, o noapte și-ncă una

S-au plămădit prin gânduri mii și mii

Intrat până la glezne în rouă precum luna

Mă va scălda-n tăcerea speratelor pustii.

 

Uitate răni cenuș-au devenit și iată

Lumina-n chingi de sare e rană-ntr-o săgeată.

 

Mirări din lumi uitate

 

Mirări din lumi uitate mă caută o vreme

Când printre vise, iată, din nou ai apărut

O undă de lumină încearcă să te cheme

Pe un tărâm ce-mi este demult necunoscut.

 

Și alte taine, parcă, mi te aduc, știi bine

Din lumi necunoscute în care te-ai retras

Mirările de pâclă, cu teamă, mă-nlumine

Cum înlumină timpul nisipul dintr-un ceas.

 

Împărății terestre stând toate-n așteptare

Mă mai colindă, sigur, în clipa dintre vise

Pe umerii tăi tandri mitropolii de sare

S-au cuibărit și parcă ți-s sânii sănii ninse.

 

Din lumi uitate, iată, mirările mă cată

Cum cată lent durerea o rană în săgeată.

 

O, cât apus

 

O cât apus se simte mai aproape

De tot ce e și toate câte au fost.

Lumina umbrei mi-a plecat pe ape:

Abia de-am înțeles al lumii rost!

 

Abia de știu cum florile-n tăcere

Își plimbă-n cer parfume de eter

Că-albinele își fac un cuib de miere

Când umbra mea se plimbă-n cer.

 

O, cât apus și câtă lună plină

Am tot purtat pe căile de vis

Că simt în somn o grea lumină

Și aș purta, cu mine, rană de proscris.

 

Abia de știu ce n-am știut, se pare

Că un copil din visul meu tot moare.

 

Atâta cât zăpezile

 

Atâta cât, de-acum, zăpezile-n derivă

Vor poposi, greoi, pe tâmple tot mai des

Voi învăța-n tăcerea asta o eschivă

Precum un floretist fandând în mers.

 

Voi inventa noi lumi și multe planuri

Sau poate nicio lume nu voi inventa.

Le voi găsi sub pleoape-n reci elanuri

Sălășluind tăcut, tăcut, în umbra ta.

 

Apoi, pe lungi și taince întinderi

Ca-ntr-un război de veacuri inventat

Voi cerceta un zbor de pasăre-n aprinderi

Ce se întoarce-n ou ca-ntr-un știut păcat.

 

Atâta cât zăpezile în greaua lor uitare

Sub pleoape vor zidi un turn de sare.

Atât de-aproape

Poem pentru mama

 

Atât de-aproape şi tăcerea toată,

Pereţi de rouă înălţaţi la cer,

E umbra ta şi eşti aşa curată

Că m-aş întoarce-n pântec a mister.

 

Aş locui acolo veşnic, să se ştie

Că nu te pierd din suflet şi din gând.

Pe umeri duci atâta veşnicie

Că locuiesc cu tine şi-n pământ.

 

O, cât de simplu, pare, gestul, iată,

Să te sărut pe tâmplă tot mai des!

Vântu-n priviri a obosit să bată

Că umbra ta se clatină în mers.

 

Dar mama mea, demult e amintire,

Buimac mă prind de baieri de pământ

Că florile-n copaci ştiu să se mire

Și eu prin ele vreau să o sărut

 

Şi s-o privesc în apa unei stele

Cum pâlpâie, tăcut, ca într-un vis

Şi să o văd făcându-mi calde semne

Iar eu să-i mângâi umbra înadins.

 

Zăpezile din ochii mei, tot mai subţiri,

Să fie lacrimi calde, gata de-mplinit

Chiar dacă maica mea e amintiri,

Cu ea mă regăsesc mereu în infinit.

 

Atât de-aproape e tăcerea-i toată

Că prin pământul ei mă-nalţ la cer.

În umbra ta subţire și curată

Eu locuiesc în tainicu-ţi mister.

 

O, cât de simplu pare gestul, iată,

Să te sărut pe tâmplă tot mai des.

Vântu-n priviri s-a subţiat deodată

Că umbra mea a obosit de mers.

 

Dar tu, acum, ești numai amintire,

Pereţi de rouă s-au făcut pământ.

Și florile-n copaci învaţă să se mire

Iar eu, prin ele, tot cu tine sunt.

 

Buimac mă prind cu baieri de lumină

De trupul de pământ în care stai

Și clătinarea unei stele o-să mă ţină

Cum ea te ţine, pentru veșnicie,-n rai.

 

Tăcerile, ca munții grei

 

Tăcerile, ca munții grei de rouă

Se surpă-ncet în clipa de apoi

În gânduri, iată, se aude, plouă

Și gândurile,-au înghețat în noi.

 

Distanțe reci ca vântul în perdele

Abia se văd sub rouă înflorind.

Tăcerile uitate de veacuri între stele

Surpare sunt, ca pașii de pe grind,

 

Și nu mai sunt nici norii și nici ploaie

Pe țărmuri rătăcite-n albatroși

Că munții grei de rouă se înmoaie

Pe tot ce-a fost, de vise, lenevoși.

 

Tăcerile, ca munții grei de ceață

Se surpă-ncet. Uitările ne-nvață.