Schitul între haita de lupi

 

Se aprind focuri, ca o bucurie ce se consumă în spațiul meu,

din vale urcă în întuneric ultimele speranțe de raze ale unui soare bolnav

după explozia de lumină, venind spre lumina din mine, priveam

cu ele cum duc teama și fosforul ochilor

și le împing dorința de a acoperi cu trupul

lor pădurea și înălțimea și focul, ruga mea,

într-un ritual știut de ele, animalele

împrăștiate din mâna ce scapă nuiaua

ca o rază de laser și muțenia coboară, înconjoară

mersul, dorința, parfumul, nepăsarea de a găsi zidul cu ușa.

 

O mare de flăcări de pretutindeni izvoare,

o haită de lupi, și eu cred că e bine,

că se arde o parte din noaptea hulpavă

de a fi din iad, în ce iad ars de mine ca frunze uscate,

și întind brațele îngânând o melodie, știută de când păsări treceau,

cu nașteri și botezuri, nunți și înmormântări, disperări și speranțe,

apoi dintr-o zvâcnire sting totul și vreau

să rămân doar eu, preotul ce s-a născut din jarul focului vostru,

cu un schit chinuit de respingeri, între haita de lupi, între haita de lupi.

 

Gândind la iubire și la parfum de stea

 

Îi dăruiești trei maci, rupându-ți din lanul semănat puțin sânge în petale,

apoi te vinzi pe trei parale unei adieri și răsfoiești,

precum o carte, privind la părul ei, la buzele ei,

la ochii ei, la gâtul ei, și-ți amintești poemul biblic

cu un ins ce vede marea că e fum, acoperiș de oprit pescărușii

dintr-un loc lăsat pustiu, pe care l-aș culca în iarbă, dar ceva ce seamănă

încolțind coloane cu ochi, îl ridică spre neînchipuirea minții.

 

Ai vrea să aduci, mai mult la un mal, celălalt mal ești tu cu meduze,

ceea ce crezi că flutură la orizontul cu degete întinse,

jar demult adormit, acum trezit de cel de-al treilea cântat,

să te închini la tot, să pleci apoi neînțelegând legenda,

neînțelegând nici parfumul de mirt

din care plutește, părul ei, părul tău,

buzele ei, buzele tale, ochii ei, ochii tăi-

un bloc de carne cu patru brațe, ce țipă în parfumul de stele o viață

ce o ai și o naști pe alta, privind la el și la ea,

aflându-te între două margini pictate de îngerii grădinii,

și nu te lași, în zbaterea luptei cu perfidul șarpe,

dar cu trupul înflorit de nuntașul întârziat, gândind la iubire și la pafum de stea.

 

Treptat se va scurge lumina

 

Ar fi atât de plăcut pentru plasele

minții de-a se lăsa aruncate la mari înălțimi,

apoi pescarul din tine, ce descifrează vibrația din fiecare,

ar orândui prada cu frumusețea celui ce știe să

reziste sub apă, apoi ar striga,

privind cum te răstorni răsărind din apusuri,

despre frumusețea cerului prins în năvod, și a visului;

 

treptat se va scurge lumina într-un ghem c

e te va chinui să-l întinzi,

jucându-te între două peroane,

la mijloc, trenuri coborâte doar în gări,

pentru a lua mai departe

doar nebunii ce visează crini scufundați în sânge,

să-i ducă pe un continent

unde să prindă rădăcini și să rămână acolo sub un clopot de sticlă,

sărind apoi în recele sunete ale trompetei ce țipă deșteptarea.

 

Lecție de supraviețuire

 

Te-ai retras acolo unde credeai că orice gând va fi retezat

în a descoperi locul din care lăstarii vor țâșni pe rând,

ca o naștere dusă ca submarin, la miez de noapte,

dornică de viață, trecând peste trupuri negre ca noaptea.

Ai vrut, în fiecare an, ai vrut, rugându-mă ca iarna să te îngrop

ca pe un lan demult secerat

și să-mi amintesc, atunci când vine răscolirea de sevă,

să ne luăm de mână și să alergăm, două năluci

lovite de altă moarte, când încercăm, în lupta cu șerpii,

să ne strângem în trup și să respirăm din nou

ridicându-ne deasupra apei, cerând îndurare,

deși îndurarea are locul albastru în noi, iar privitorii, doritori

de spectacolul rar, de circ ieftin, ca într-o luptă de gladiatori,

unde sângele sparge triumful și urletul fivor de moarte,

privind printre gene pumnul strâns ce joacă speranța în deget.

 

Să trec prin cele patru anotimpuri

 

Vreau să trec prin cele patru anotimpuri, jucându-mă cu puii cățelei

care mușcă pulpanele timpului cu dinții de oțel ai sulițelor

care vor dori să ne străpungă înainte de stingerea mâinilor ucigașe-

un cântec de leagăn prins de zborul creației și răpit între aripi.

 

Trecem cu toții dintr-un anotimp, ajungem în alt anotimp, cum străbatem

vagon după vagon, în trenul ce ne va duce, implacabil,

la marginea Styxului, crezând că e marginea Dunării,

la marginea iernii fără zăpadă, la marginea livezii neînflorite,

la marginea pădurii fără frunze de metal, unde jelește moartea.

 

Trecem, și cucuveaua înțeleaptă, care a rămas acolo unde o știam,

numără stațiile din fiecare anotimp, din leagăn de stele,

acordându-ne note pentru rezistența de gheață a sângelui

în lanul de grâu copt, ce-l vom păzi până la ziua cea lungă,

ascunsă ochilor, dar ghicită de gura ce sparge crusta de sare a mării.

 

Vulturii chemați de amintiri

 

Copacul cu mii de cristale verzi,

își leagănă podoaba hrănind pământul

cu umbra lui, dătătoare de răcoare și de amintiri de iarbă.

Cu mii de cristale verzi copacul era

punctul zărit de pe Orion, sălbatică amăgire

de răscolire și durere țâșnită din magma odată fierbinte a pietrei.

Copacul cu mii de cristale verzi își întoarce coroana spre rădăcină,

unind arcul prăbușirii în izvorul deschis

de formula magică rostită de mine,

căutând loc de aprins în alfabet foc de credință.

Copacul cu mii de cristale verzi,

mărgele și bănuți printre degete rupte,

sirop devenit acru, înconvoire de stejar,

zâmbet rupt de așchii, rețele de vorbe rupte ca firele

de pe care odată zburau păsările, căutând apa

ce striga de bucuria atingerii, de plăcerea de a înota în aer cu apă.

Copacul cu mii de cristale nu mai tresaltă în cristalele verzi.

Copacul cu mii de cristale nu mai adapă iarba din umbră.

Copacul cu mii de cristale-gânduri nu mai e decât o vale, cu un izvor

secat, unde vin uneori vulturii chemați de amintirea rotirii deasupra unui hoit.

 

Anotimp al trupului meu

 

Ce vis: dealul își sculpta statui din stâncile sale,

macii și crinii săreau în loc de ochi și scânteiau

în orbitele lor, licuricii înlocuiau gura,

eu treceam pasăre pe deasupra și pe dedesubtul

pământului cu pietre, căutam, de acolo de sus, să mă agăț

în perdeaua de nori, unde vedeam fețele verzui și palide

ale oamenilor, care au curs cândva prin văi, ca un lichid inutil,

și mă bucuram că râdeau având ciori în mâini

și pâini în jurul lor, împărțind altor jivine teama de a privi colții lor.

 

Nu înțelegeam de ce nimeni nu zboară odată

cu mine, din gând număram pași de a strânge, de ce singur mă rugam

să trec în alt vis, orbecăind prin noroiul și ceața neagră,

de acolo în alt vis, făcând mai mulți pași de apropiere,

până ce voi săruta roua de pe obrazul mamei,

apoi să mă trezesc, și să vă spun ce larg e jocul în ochiul dimineții,

în cel mai cald anotimp al trupului meu, da, găsindu-mă alături de tine,

înflorit în scurgerea nopții, noi, printre statuile dealului de cretă, în ploaie.