sunt doar o umbră crescută din ea însăși

parcă toată viața e o repetiție

un fel de peron care dă ora exactă

parcă totul s-a mai întâmplat cândva

cu aceeași precizie a gerului

sau a depărtării

 

e devreme în camera mea de închiriat

sunt doar o sclavă fără pace

o umbră crescută din ea însăși

înălțimea ninsă a unei amintiri fugare

un bulgăre mare de zăpadă

dintr-o iarnă veșnică

 

între adevăr și minciună

trădarea ta e o veche cunoștință

o viață subterană și o singurătate

pe care le duc cu mine peste tot

 

pregătește-mă Doamne

pentru drumul din spatele nopții

 

azi noapte m-am întors la tine

 

știu că e mai bine să nu privesc înapoi

e vreme prea multă și o ceață deasă între anotimpuri

o pădure întreagă de străini cu valize în mână un adevărat

domino cu piese care nu se mai leagă

 

azi noapte m-am întors la tine ai fost pentru o clipă

aripa ruptă a visului meu

lumea a rămas în urmă în limbaje de neînțeles

în adevărul unei povești care nu se mai repetă

 

 

 

totul s-a destrămat acum îngropat în propria umbră

viața e un metrou în care nu se deschid ușile

sirena care anunță intrarea în tura de noapte

 

am înțeles că singurul adevăr este amintirea

cu cerul ei ca o aducere aminte

 

insula mea albastră

 

știam că trișai când vorbeai

despre adevăr sau despre iubire

respiram cu nesaț aerul tău nepăsător

simțeam cum bătea miezul nopții în inima mea

 

fericirea e doar un prieten imaginar

știu că le datorez mult celor pe care nu-i pot iubi

dar tu erai mai frumos decât toate pozele tale

de la picior la inimă de la ceasul din turn la ceasul din piept

 

îi povestesc toate astea femeii din alt anotimp

tânjesc după tinerețea ei

după nopțile care încă mai păstrează

urma acelui țipăt de plăcere

 

dar tot mai sper să se întâmple

cu adevărat ceva

pe insula mea albastră ca o floare de in

 

cuvintelor tale nu le mai cresc aripi

 

ce frumos era când te știam

aproape de mine ca o apă stătătoare

când împărțeam aceeași pernă și aceeași căldură

la marginea nopții

 

acum cuvintelor tale nu le mai cresc aripi

mă devorează așa cum

devorezi o înghețată pe vreme de arșiță

distanța dintre noi este un leagăn

îmi plimbă prin aer goliciunea

 

trăiesc în trei dimensiuni

nici nu-ți închipui

cât aer e între mâinile mele goale

 

plâng pe ascuns ochii adevărului

 

mor oameni pe care nu-i cunosc

se închide ușa frigului peste ei

 

se împuținează timpul ca o pâine

din care rupem cu toții câte o bucată

în eventualitatea că lumea

nu se va stinge de tot

că va înflori din nou un zâmbet

pe fața muzicantului de la colțul străzii

 

tăcerea îmi intră în casă și trage zăvorul

continui să visez din spatele geamului închis

un vis în care plâng pe ascuns ochii adevărului

 

ajută-mă Doamne să pot da ceasul înapoi

cu o primăvară

să poată înflori din nou salcâmii viselor mele

 

alungă Doamne pasărea asta neagră

care cerșește la ușa zilei

 

tu

 

port înăuntru o stea adormită

care nu a strălucit doar m-a ars

o inocență îmbătrânită pe o nouă naștere

 

încet încet ți-am învățat tăcerea

lumina ta s-a blocat acolo în interstiții

dragostea și-a luat rămas bun fără să plece

îmi pot scrie toată viața pe o coastă

cu un singur cuvânt doar două litere

tu

 

fug din traficul neobosit al acestui oraș

 

să-ți ascult iar bătăile inimii prin pădure

o vară moartă pe urmele mele

umbra ei verde are umeri de ploaie

îmi cântă în memorie cuvintele acelea

âde mii de ori spuse

de mii de ori ascultate

 

consider că merită să trăiesc

să repar o pereche de pantofi

în care m-am simțit femeie

să pot scrie încă o poezie într-o noapte

care aprinde licurici în oasele mele

 

tu și orașul meu

vechile mele răni

așteptările mele

demolate în neuitare și distanță

 

în labirintul întunecat al serii

mergem în tăcere eu și umbra ta

și cuvintele acelea

de mii de ori spuse

de mii de ori ascultate